Turcoaica de la etaju’ unu a murit acum câțiva ani. Îmi place să cred că ea era inima petrecerii. Avea o sală de bowling în apartamentul de deasupra noastră, deși asta a rămas cumva un mit.

Ai mei erau de părere că o fi nebună, somnambulă sau, din contră, lipsită de somn. Nu o cunoșteau prea bine. Dacă era să-i întrebăm pe alții, ne-ar fi spus că, fiind musulmană, nu-i exclus să se mai trezească din somn pentru câte o rugăciune. Sau, cine știe, fiind năucă la ora aia, îi mai scăpau obiecte pe jos. Nu mai știu cine mi-a explicat că așa ar fi în toate blocurile astea muncitorești: scapi o biată monedă și vecinii de sub tine o aud ca pe un tunet în toată regula…

Dar eu încă mai cred că ea avea o sală de bowling. Stând cu urechile ciulite în unele nopți, am putut auzi voci de tot felul, nu numai genul care să pară transportate cu tubul catodic. Nu, nu, în unele nopți mai auzeam câte o bătaie zgomotoasă de ușă sau câte un cling cling. Soneria de la apartamentul ei, niciodată alta.

Sincer, nu pot să îmi imaginez cum și-a făcut din apartamentul ei un loc de distracție. Vezi perdelele? Nu s-au schimbat deloc de când mă știu cu ochii după vecini. Dar mai știu eu pe alții care au reușit să-și convingă prietenii să joace jocuri noi. Și mai știu și că aveam în casă o nucă de cocos (?) foarte suspectă, cu niște găuri exact cum am văzut eu în filme, găurile bilelor de bowling. Ai mei nu mi-au spus niciodată de ce, poate că le-a rămas în oase frica de pe vremea lui Ceașcă.

Bunica, înainte de pareză, cu mult înainte ca mama să mă aibă în proiect, se plimba la munte și nu se speria când mai treceau urșii pe la cabană, făcea turul cofetăriilor și, fiind croitoreasă, mai făcea vizite la domiciliul clienților, putea să vadă boxe și suveniruri din țările libere. Îmi place să-mi imaginez că așa a aflat și ea de sportul ăsta. Îmi și închipui că din cauza ei nu s-a mai vorbit cu adevărat despre vecina de deasupra… deși mi-ar fi plăcut să i se vindece pareza și să poată și ea, ca tot omul, să joace bowling cu turcoaica măcar o dată, să rămână și cu amintirea asta…

De când a murit, nu mai sună nimeni la ușa ei. Rar îl mai întâlnesc pe soțul ei ieșind sau intrând în bloc, un văduv rămas în ținută și în tot undeva prin secolul trecut. Aici, sub apartamentul lor, nu mai trece niciun sunet de la ei. Doar de la ai lui Claudiu se aud ziua, din când în când, certuri cu farfurii sparte, iar de la ai lui Dominic târșâitul câinelui… nu știu cum, dar se aude în diagonală. Mă crezi, au ditamai câinele, știe tot blocul.

(Yigru Zeltil)