Il uram pe Vasile. Mă scuipase în ochi pentru că nu-i pasasem la o fază singur cu portarul. Grasu, Iță, Șobo, Baggio, Bombatu, Betovăn, Japcă, Gherman, Ecosal, Tete și Pici, toți văzuseră faza. Nu s-a băgat nici unul. Super-prieteni. Doar Iță mi-a mârâit ceva de genu „dacă nu era Ainur în armată, o punea Vasile!”, ca și când fără Ainur cercul de fier și-ar fi pierdut legitimitatea câștigată la începutul verii, când îi bătusem pe ăia de la U-uri. Bine, bătusem e mult zis. De fapt a fost o confruntare unu la unu: cel mai bun al nostru (Japcă) contra celui mai bun al lor (unu Laur), care a leșinat după primul pumn luat. Croșeul lui Japcă ne-a oferit controlul total asupra terenului de la tramvai până la momentul Vasile. Da, scuipatul lui Vasile nu-și avusese ca scop numai umilirea mea, ci a întregului grup. Statutul terenului de la tramvai fusese din nou trimis în incertitudine, de parcă flegma urât mirositoare a lui Vasile ar fi înecat toți membrii cercului de fier ca pe niște insecte prinse la grămadă în saliva lui vâscoasă. Acest Vasile (un bou!) era cu vreo patru ani mai mare. Deci a noua. Însă nu diferența de vârstă era marea problemă (Îl făceam dacă ne băgam toți pe el, clar îl făceam! Nu?!), ci noua amenințare – al cărei emisar tocmai mă scuipase în ochi – ce plana acum asupra terenului: barăcanii.

Barăcanii urcau rar spre mare, acolo unde tramvaiul 102 făcea o buclă în jurul terenului de fotbal. Terenul nostru! Nu știau cu mingea și îi durea în bască de cine joacă acolo. Veneau din familii sărace și erau mai toți zilieri. Munceau de mici. N-aveau timp de fotbal. Altul era motivul pentru care – așa cum s-a dovedit ulterior – râvneau la peticul de pământ plin de praf: Sandina – sora lui Șobo, mărul discordiei din cauza căruia meciul Romania-Suedia a trecut pe planul doi în acea seară sângeroasă din vara lui ’94.

Dar să o luăm cu încetul.

Iată-ne părăsind terenul de la tramvai, mergând în tăcere unul lângă altul printre blocurile FZN-ului, eu tot ducând la nas mâna cu care îmi ștersesem scuipatul și depistând în mirosul acru pericolul. Amenințarea avea un iz de iaurt stricat. Ne-am oprit câteva minute să jucăm o doașuna la bară de covoare. Apoi un baraj. Apoi o victoria. Apoi obligatea. Nu intra nimic! Jucam în silă. Am terminat cu un cap-cap leșinat. Ne-am așezat pe o bordură și, în timp ce lăsam să ni se scurgă din gură scuipați lungi pe asfalt, Bombatu a speculat genial momentul găsind în proaspăta noastră vulnerabilitate o breșă prin care s-a strecurat mai aproape de centrul cercului (Iță). Carbid. Ne-a zis unde se găsește carbid. Ce simplu era! Vasile și baracanii s-au topit printre particulele compusului anorganic – moneda de schimb cu care Bombatu își negocia acum ascensiunea în ierarhia cercului de fier: carbidul. (Bine jucat, umflatule!) Brusc,  pe Iță nu-l mai duru entorsa, lui Tase i se făcură ochii cât cepele și Betovan își supse un scuipat la loc. Trebuie să recunosc că și mie mi-a trecut instant foamea în numele căreia voiam să mă retrag mai repede în casă, unde urma să coc strategii de apărare anti-barăcani. Carbid! Ce joc murdar făcea Bombatu! Carbid, acum venim!

Șantierul – singurul ingredient lipsă din bastioanele de joacă ale FZN-ului, începuse să modifice topografia locului în urmă cu un an, când pe platoul falezei apăruseră imense gropi de fundație săpate de excavatoare. După furtunile de primăvara, gropile adânci de câțiva metri se umpleau cu apă de ploaie, transformându-se în adevărate piscine olimpice în care membrii cercului de fier își exersau săriturile pre-dig. Obișnuiam să-mi iau avânt și să sar în apa murdară (de-a dreptul opacă!), să mă scufund în acel sos gros de argilă lichidă și să înot repede spre locul de urcat, cu teroarea că ceva din adâncul tulbure urmează să mă înhațe.

Aici, printre fundațiile blocurilor turn ce urmau să fie înălțate, lui Bombatu îi mirosise a carbid. Ne-am apropiat de buza șantierului cu lejeritatea și inocența de care știam că trebuia să dăm dovadă pentru a nu ridica suspiciuni paznicului, luând cu asalt un robinet în preajma căruia eram văzuți în fiecare zi adăpându-ne după fotbal. Nimic suspect într-un comando de băieți spre care briza aducea aromele chimice ale unui șantier. Ajuns lângă robinet, am simțit imediat mirosul. Carbid! Jegul nu mințise! Sursa: butoiul de tablă plasat lângă baraca muncitorilor. Ne-am înțeles din ochi. Scurt. N-au știut ce i-a lovit! În următoarele minute fugeam toți cu bucățile de carbură de calciu atârnând din tricourile transformate în săculeți. Bombatu ultimul. Ne-am ascuns între garajele din spatele P-urilor.

Urma un ceremonial ce începea cu adulmecarea fiecărei bucăți de carbid în parte, uvertură ce părea să-i confere lui Iță o emoție răvășitoare, pentru că de fiecare dată când ducea o nouă bucată la nas închidea ochii, zâmbea și câteodată lăcrima, întârziind mai mult decât oricare dintre noi punctul culminant în care scuipam pe substanța solidă și priveam în transă magia reacției exoterme. Scuipatul meu căpăta proprietăți distrugătoare și-n acea noapte am visat un oraș cu blocuri, șosele, copaci și oameni din carbid, un oraș unde saliva mea făcea modificări devastatoare în țesutul urban și-i nimicea locuitorii. M-am trezit cu insatisfacția că nu am dat și de Vasile în vis.

Un dreptunghi. Latura lungă (dinspre Delfinariu): Unirii. Lațurile scurte: Zorelelor și Gheorghe Economu. Cealaltă latură lungă: Pescarilor (ultima înainte de mare). La intersecția diagonalelor e unul din cele opt bunkere răsfirate în interiorul dreptunghiului. Să nu te prind prin cazemate, că nu te mai las afară! De bunker sunt lipite garajele. În fanta îngustă de nici măcar un metru dintre două garaje, cu spatele lipit de unul și picioarele împingând în peretele celuilalt stăm noi, la înălțimi diferite, ca niște vietăți parazite, fiecare cu carbidul lui, asemenea unor păienjeni ce bălesc peste pradă. În insalubritatea acestei strâmtori pline de gunoaie și fecale uscate (Bă, pe care-l prindem că se mai cacă aici îl cardim de urgență!) găsisem metoda de a ne răsfira pe verticală, evitând astfel să atingem stratul de mizerie de dedesubt, acolo unde Japcă văzuse un șobolan cu o pisică în gură. (Japcă. Bun pe pumnu’ lui.) Taică-su lucra în port, pe remorcher. De acolo învățase Japcă măciucăreala. De la marinari. Știe unde să dea! ne zicea Iță și Japcă se conforma automat și executa două-trei croșee în aer. Curios lucru: bătaia lui Japcă cu inamicul invizibil, deși se întâmpla de zece-douăsprezece ori pe zi, ne încânta de fiecare dată. Nu ne plictiseam privindu-l. Ne așezam pe o bordură și, în timp ce lăsam să ni se scurgă din gură scuipați lungi (da, scuipam mult!), îi urmăream fascinați recitalul. Dansul lui de boxeur, jocul de mâini și de picioare, felul agresiv și atât de sigur pe sine în care se încovoia, eschiva și lovea, reușea să ne aducă într-o zonă de confort și siguranță pe care probabil o au numai președinții de stat în preajma gărzilor de corp. Primejdiile pândeau la fiecare pas și Japcă reușea să le țină la distanță sau în cel mai rău caz să le întârzie. Îl bătuse și pe unu de liceu. La bunici. De fapt, toate lucrurile care nu puteau fi certificate de un martor ocular se întâmplau la bunici. Și nu numai la Japcă. Betovăn făcuse șpagatul (Fix ca Van Damme, pe două scaune, să mor io!) la bunici. Șobo se dezvirginase cu două fete deodată (Le-am cocardit pe amândouă, jeap-jeap, mi s-a rupt ața, să mor io!) la bunici. Baggio făcuse o mie de duble fără să scape mingea (Fără genunchi, fără cap, fără stop pe piept! Numa pe stângu’, să mor io!) la bunici. Grasu fusese martorul unei invazii de nebuni (Au umplut nebunii tot satul, se dădeau cu capu de gard, să mor io!) la bunici. Bombatu băuse o Coca-Cola (Din aia originală, ca-n filme, nu de la tec, să mor io!) la bunici și eu mă juram că am spart în două o bucată de BCA cu o lovitură de jiu jitsu care îmi ieșise o singură dată, la bunici. Să mori tu? Să mor io!

Apoi am auzit zgomotul! Ne-am oprit din scuipatul carbidului și am ascultat împietriți. Da! Prin aburii de acetilenă răzbătea acum o huruială familiară, zgomotul de fond al cartierului, colacul nostru de salvare! Motorul turat la maxim, toba găurită, scârțâitul de cauciucuri, claxonul ce puncta saluturi scurte și, mai ales, sistemul audio prin care Mr. Vain devenise imnul FZN-ului în acea vară. Am escaladat defileul de azbociment și am ieșit prin fanta îngustă, asemenea unor gândaci de canalizare. Ajunși la lumină am ochit Dacia Sport al cărei șofer, văzându-ne, dădu un claxon scurt când trecu prin dreptul nostru. Nu știu ce efect avea la ceilalți, dar mie, claxonul lui Ainur îmi scăpăra pe spinare un gigantic băț de chibrit. O invazie de furnici electrice îmi curenta ceafa și creierul mi se transforma într-o meduză. În acele momente vedeam cartierul ca printr-o piftie. Sentimentul de protecție avea o textură mucilaginos-translucidă, ca o armură de jeleu prin care pumnii și scuipatii dușmanilor sufereau o respingere elastică. Dați cât puteți! Nu simt nimic, ciucabeților! Hotărât lucru: proximitatea lui Ainur îmi transforma curajul rahitic într-un luptător de sumo. De aia și jucam cu Honda la Street Fighter. Știam când să bag „palma”. Descoperisem momentele cheie dintr-o luptă când adversarul era vulnerabil la „palmă”. Ryu – când făcea hadouken, Blanca – când făcea bila, Chun-Li – când făcea elicopterul sau Guile – când făcea piciorul-morișcă. Prin “palma” lui Honda, programatorii de la Capcom reușiseră să mă bage în grațiile lui Ainur. Aferim, Takashi Nishiyama! Aferim, Hiroshi Matsumoto! Ascuns într-un colț al încăperii, tătarul îmi urmărise parcursul flawless, iar bătaia lui părintească pe umăr când am terminat “all perfect” meciul cu Mr. Bison, m-a încărcat cu o energie nucleară ce ar fi putut alimenta FZN-ul toată acea vară. Ainur mă atinsese! Eram însemnat! Mare mi-a fost mirarea când, ieșit la lumina zilei din întunericul sălii de jocuri nu mi-am găsit pe tricou urma unei arsuri sub formă de palmă.

(Tudor Ganea)