Printr-a șasea am dat peste o carte despre secretele nedezvăluite ale disparițiilor misterioase de avioane din zona Triunghiului Bermudelor și mi s-a activat fascinația pentru extratereștri. Că nu există dumnezeu mă lamurisem eu de ceva vreme, dar care-i treaba cu dimensiunile paralele, forme de viață total diferite de cele de pe Terra, microcosmosul care de fapt e un macrocosmos, teleportare și superinteligențe fără existență pe plan fizic care ne supraveghează nevăzute, poate chiar acum când stau pe wc? Uite câte chestiuni la care să te gândești cu ochii în tavan cât e ziua de lungă. Uneori și noaptea. Stăteam în pat și înainte de culcare făceam în mintea mea tot felul de scenarii în care eu eram ales de acea civilizație ultra-avansată din alt colț al cosmosului să salvez omenirea. Dar de ce eu? Nu-s decât un copil, un om obișnuit! Nu, nu ești, îmi răspundeau ei. Uite, simplul fapt că ești atât de modest demonstrează ca te-am ales bine. Apoi mă duceau în dimensiunea lor unde, pac! aflam toate Secretele Universului. La întoarcere pe Pământ primeam medalie de la directorul liceului.

Camera mea cuprinsă de întuneric își pierdea contururile și nici măcar nu mai realizam unde sunt. Sau dacă sunt. Nu mai știam dacă mobilierul pe care îl distingeam în beznă era o imagine lipită de retina mea sau poate erau niște oiecte gigantice aflate la distanțe de ani lumină. Întunericul părea ca a căpătat o consistență ca de noroi, nu mai puteam sa fiu sigur dacă spațiul liber din cameră nu cumva este dens ca o mare întunecată sau fără masă, ca puricii de pe ecranul televizorului. Între particulele de aer negru părea să fie o distanță uriașă. Sau din contră, camera mea să nu fie decât un punct neînsemnat fără dimensiuni. Ochiul meu nu este în cazul ăsta decât o fereastră prin care mintea mea vede tot. Dar unde e mintea mea, dacă aici nu e?

Cu astfel de zig-zaguri răvășitoare ațipeam și, de cele mai multe ori, în timpul somnului, toate ideile se concretizau în vise fantastice, sute de capitole de povești de care îmi aduceam aminte dimineața ca de un film. Am avut și vise obsedante, anumite lucruri se tot repetau de la o noapte la alta, ceea ce mă făcea să cred că de fapt este posibil să am niște viziuni premonitoare. Cineva încearcă să-mi comunice ceva. Dar ce? Trebuie să înțeleg ce? Dați-mi un semn, dragi extratereștri, vă aștept! Și am visat pe repeat cum, într-o zi obișnuită în care oamenii merg pe străzi fiecare în treaba lui (în pața din fața Tribunalului sau pe esplanadă la Mamaia sau pe uliță la străbunica în sat), observ pe cer niște forme ciudate, niște intersecții de geometrii care nu-s desenate nici din nori nici din raze de soare ci direct din liniile de construcție și ecuațiile matematice ale universului. Jerbe de formule și figuri geometrice în mișcare. Apoi tot cerul se făcea ca un vârtej (știu, seamănă cu un trip psihedelic) iar mie-mi bătea inima și mi se umplea sufletul de extaz mistic văzând cum pe bolta cerească se zămislea un gol în care nu era nici noapte nici zi și din care apărea o nava spațială uriașă, mult mai mare decât planeta noastră și toată lumea de pe stradă era în culmea extazului: au sosit! au sosit! știam cu toții că de acum urmează doar pacea pe pământ, înțelepciune și fericire cât cuprinde.

Eh, și mă trezeam dimineață distrus că nu a fost iar decât un vis și în același timp și plin de bucurie pentru ce minunății am văzut. M-am tot gândit la oare ce înseamnă toate astea și la motivul pentru care aveam visul ăsta atât de des. Nu mă pricep la interpretat freudian vise și nici băbește sau altfel dar eu tind să cred că eram într-o etapă de căutare a sensului vieții și cel mai la îndemână răspuns părea să fie ăsta cu alienii, așa că eram nerăbdător sa primesc revelația. Bineînțeles, revelația nu a venit niciodată (hmm, cine știe oare ce secrete klingoniano-raeliene cunosc și nu vreau să vă dezvălui taina), așa că a urmat o perioadă în care nu mi-a mai păsat de nimic în sinea mea, doar deziluzie, lehamite și depresie, care a tot durat cam 20 de ani. Până în ziua în care am făcut singur o plimbare în jurul Coloanei Infinite, care mi-a făcut un semn cu ochiul. Am scris experiența asta aici.

(Ștefan Botezatu)

Jurnalul de vise al lui Ștefan Botezatu poate fi citit aici.