ochii mi se închid copleșiți de fericire.

ca un pârâiaș scăpat liber pe un câmp înverzit,

vocea ta îmi inunda circumvoluțiunile.

așternuturile foșnesc hipnotizant

la fiecare mișcare a trupului tau complet nud.

stăm cu frunțile lipite și chiar nu mai știu

unde se termină mintea mea și unde începe a ta.

atingerea palmelor tale fierbinți aproape mă sperie,

oare ceea ce simt eu acum este însuși sufletul tau

într-o amforă care are forma ta?

tac, pentru că de fapt nu e nimic de zis.

nimic nu trebuie să-mi strice trăirea momentului,

așa ca țin ochii închiși și tac.

cuvintele nu-și mai au sensul

pentru că oricum nu mai au niciun sens.

sunt și ele goale ca noi.

am devenit unul și același copil

ce se îmbrățișează cu drag.

o moleculă cu un crâmpei de conștiință

care s-a regăsit.

 

ce faci, dormi?

 

aș vrea să răspund ca nu, nu dorm, cum să dorm – ba din contra, mă bucur de intensitatea clipei (a se reciti mai sus) însa îmi dau seama că de fapt chiar dormeam de-a binelea.

sunt lungit pe perne pe terasa de pe acoperișul casei unor prieteni. unul dintre ei cântă la hang drum, altul ruleaza ceva la lumina unei lămpi de hârtie. langă urechea mea răsuflă ușor un pisoiaș ațipit. de jur împrejur nu se văd blocuri, deasupra doar cerul înstelat. în depărtare o turnul unei uzine întunecate de care stă agățată luna.

întredeschisă subțire ca pleoapele tale atunci când ne iubim.

(Ștefan Botezatu)