port cu mine, ca pe un aparat inaudibil,

trântirea isterică a unei uşi.

 

sunt cei mai săraci, cei singuri, cu inimile-boschetare

în cutii de carton.

şi oameni cărora le datorez adevărul. câţiva inchi,

câţiva nicheli. o aşchie. gestul rămas inexplicabil,

după o nici aşa de pregnantă

prietenie.

 

(ziua începe

cu o enormă responsabilitate

de cal de povară când vii tu, tu, tu, anemic start

germenilor vinovăţiei,

mereu pregătiţi de-nflorire).

 

şi totuşi. şi totuşi. nu-ţi cere nimeni să te dezbraci

de cămaşa foarte comodă cu care, fără ochi pentru

vitrine şi street photographers acneici, mergi înainte.

poartă-ţi nedumeririle ca pe nişte accesorii de război.

pisicilor din casa năpădită

de pisici

nu li se face foame.

 

şi totuşi, şi totuşi.

douăzeci de ani ţi-ai bătut joc de tine,

ai năduşit într-un parpalac kaki de la ajutoare,

ţi l-ai făcut o a doua piele, de vânătoare.

dar vine dragostea

ca o femeie milostivă care strânge şi pune-n ordine

sărăcia unui schit de monahi septuagenari

şi iată-te zâmbind, puma,

piesă de rezistenţă într-un nesfârşit marş al ruşinii

sau al disperării

că numai carnea şi şoaptele ei jenante

ne ridică din noi înşine

ca pe nişte rude îndurerate

din faţa sticlei astupate cu coceni.

 

zece ani i-ai sacrificat impresiei că lumea funcţionează cu

combustibilul prost al neputinţelor cotidiene, al nevoii defuncte

de-a fi supererou, ezitării

cu care se scriu, pe fugă, între necunoscuţi,

epitafe, micile ajustări în jurul cheltuielilor.

(te-ai revoltat, uneori, din cauza asta.)

 

şi vine ea, cu bocceluţele şi corpul de adolescentă care cunoaşte libertate şi căldură

în hanorace chinezeşti, în blugi no-name,

cu un cuvânt pe care l-ai tradus mai demult pentru o subtitrare defazată:

perkiness,

cu tot ce femeile care au purtat la un moment dat

uniforme şi numere matricole

nu pot fi

 

acea nostalgie după călătorii amânate, după nimic

nu e posibil, acea mişcare de satin murdar a

umerilor prinşi în resortul (nu mai puţin delicios)

al unanimităţii ratării,

forma gurii care spune mereu nu-se-poate şi-n sânge

o matriţă defectă, să ronţăie fusceii oricărei

infame ierarhii.

(Olga Ștefan)