După ce că nu-mi amintesc aproape niciodată visele, singurul vis care mi-a rămas întipărit în minte a fost al altcuiva. Al surorii mele. Nu știu dacă se poate spune că era coșmar, nu se petrecea nimic îngrozitor, în mod direct, în visul ăsta. Dar a fost atât de sugestiv pentru mine la vârsta aceea încât țin minte și azi cum s-a trezit sora mea, mică și speriată, și mi-a povestit: „Eram pe un pod și voiam să ajung pe partea cealaltă, dar la capătul lui era un zid scund. Când m-am apropiat de el, mi s-a părut că văd niște ochi lucind printre cărămizi și niște voci sinistre au început să șoptească: «Vine omu’, vine omu’!» Și m-am îngrozit și m-am trezit.”

Nu știu ce m-a speriat mai tare în visul soră-mii: presupusele creaturi monstruoase și ciudate din spatele zidului sau faptul că ele păreau în alertă, speriate că „vine omu’”, deci o creatură chiar mai înspăimântătoare decât ele. „Cum adică, dracii se sperie de om?” mi-am frământat eu mintea de copil. „Omul e mai rău ca ei? Sau toate ființele se sperie unele de altele pentru că e concurs de răutate și pentru fiecare ființă rea există una și mai rea?”

Acum că mă gândesc, îmi dau seama că visul ăsta m-a ajutat să-mi explic lumea în câteva cuvinte, iar teoria asta e, în mintea mea, la fel de valabilă și azi. Dar zi de zi încerc să fiu „omu’” de care să nu se sperie nimeni când mă apropii de zid și zidul să-și piardă puterea și rostul și să se dezintegreze ca o ceață. Ăsta e visul meu, singurul pe care-l țin minte.

 (Oana Maria)