„Eu, când o să fiu mare, n-o să mă căsătoresc și n-o să fac copii!” decretam cu mândrie, în sufragerie, eu și sora mea, spre amuzamentul rudelor și prietenilor de familie veniți în vizită. De obicei, adulții ne răspundeau fatalist, printre râsete copioase: „Siiigur, așa ziceam și noi când eram mici! O să vedeți voi cum vă treziți măritate și cum se schimbă lucrurile”. Mă simțeam indignată că nu suntem luate în serios și că adulții pot vorbi cu atâta siguranță despre viitor, ca și cum le știu ei pe toate. Doar mi se dovedise, în atâtea rânduri, că nu le știu chiar pe toate și că, de fapt, de multe ori, nici nu știu ce e cu ei pe lumea asta. Nu făceau decât să urmeze un șir de evenimente pe care le văzuseră de nu știu câte ori încă din copilărie și pe care le reproduceau și ei mai departe.

Eu n-aveam de gând să fac așa ceva fără să am o convingere profundă că asta simt să fac. Și am tot așteptat să simt, m-am gândit că până la urmă o să vină năvalnic instinctul matern și o să mă dea pe spate, o să mă răstoarne cu picioarele în sus și dintre ele o să iasă, urlând, o mică bestie agitată cum fusesem și eu, cu potențialul de a-mi distruge viața sau de a mi-o înfrumuseța. Dar n-a venit. O vreme mi s-a tot zis aceeași vrăjeală pe care o auzisem din copilărie, cu aceeași siguranță: „Eiii, ai timp, stai să vezi tu cum te-apucă!” sau „Aaaa, ești încă foarte tânără, e normal să nu vrei acum”. După o vreme, totuși, limbile au început să amuțească. Dacă n-a venit până la 32 de ani, chiar e posibil să nu mai vină niciodată acest nemaipomenit de copleșitor instinct matern despre care se tot vorbește. A fost nevoie de 32 de ani ca oamenii să înceapă să aibă îndoieli că mă va lovi și pe mine vreodată și să înceteze cu aceleași replici obositoare și pline de siguranță.

Și n-am auzit asta doar de la necunoscuți, ci, încă de la 16 ani, și de la iubiți. Le plăcea să-și imagineze copiii minunați, cu păr blond și moale și obraji rotunjori și râset cristalin pe care o să-i aibă cu mine. „Dacă îți plac așa de mult, ia fă-i tu! Te rog eu să-i cari nouă luni în burtă, timp în care ți se dau hormonii peste cap și nu mai știi dacă-ți vine să plângi sau să râzi, după care alăptează-i luni de zile, timp în care nu mai poți să faci nimic altceva și nici nu-ți poți auzi gândurile din cauza urletelor. Te rog, fă-i tu pe copiii ăștia grozavi și vino cu ei la mine după ce-au crescut un pic, să ne jucăm cu ei în parc, așa cum visezi.” Asta gândeam uneori, dar bineînțeles că nu puteam spune așa ceva – doar e un privilegiu pentru o femeie să treacă prin acest infern și, evident, bărbații ar face-o cu cel mai mare drag în locul lor, dacă s-ar putea. Chiar le pare rău că sunt lipsiți de această minunată experiență, care te transformă, nu-i așa, într-un om superior. Așadar, când auzeam fanteziile iubiților cu copiii noștri, zâmbeam și mă lăsam purtată de imagini idilice cu noi doi alergând pe câmpii însorite și traversând pe sub curcubee cu copiii în cârcă. Sau, în caz de despărțire, dacă mi se arunca „Aș fi vrut să am copiii tăi, deja mi-i imaginasem”, încercam să-mi storc o lacrimă, ca să nu mă simt inumană, în timp ce mă gândeam: „Ce bine că n-am rămas cu ei pe cap, o mamă singură și plină de nervi la adresa tatălui imbecil”.

Da, recitesc ce am scris și îmi dau seama că par un monstru. Bănuiesc că nu are nicio legătură cu faptul că ni se induce de mici ideea că maternitatea e cel mai frumos sentiment și că ar trebui să te simți binecuvântată când rămâi însărcinată. Când toată lumea din jur se minte și îi minte și pe ceilalți că experiența de părinte e compusă din gângureli și inimioare și priviri dulci, nu ai dreptul să spui altceva, pentru că ar fi o jignire la adresa acestui act curajos care duce specia umană mai departe. Doar se știe că e pe cale de dispariție.

Ok, dacă nu pentru perpetuarea speciei, atunci pentru ce ai face copii? La întrebarea asta am primit câteva răspunsuri mari și late. Să le luăm pe rând:

Ca să-ți aducă cineva o cană cu apă la bătrânețe

Nu, nu mi se pare un motiv bun să stau stresată de grija unei alte persoane pentru tot restul vieții doar ca să primesc apă sau medicamente sau mâncare când n-o să pot să mă mișc. În plus, dacă mi s-ar spune că urmează să mă nască cineva pentru că mă vrea drept ajutor la bătrânețe, i-aș zice că n-am nevoie să mă nasc direct cu o misiune pe cap și mai bine să-și găsească pe altul, că nu-i pot promite nimic.

Ca să nu fii egoist

Adică de ce ești mai egoist dacă nu faci copii decât dacă faci copii? Dacă faci un copil ca să te ajute la bătrânețe, tot pentru tine îl faci. Dacă îl faci ca să nu mori singur, tot pentru tine îl faci. Dacă îl faci din curiozitate, ca să vezi cum ar arăta niște mici clone de-ale tale, tot pentru tine îl faci. Deci, fie că alegi să faci sau să nu faci copii, tot din interese personale iei decizia. Nu e ca și cum ești un munte de altruism pentru că vrei să vezi cum ar arăta o variantă mai mică de-a ta și ai chef să te joci și să te distrezi cu ea. Unde e altruismul părinților care își smulg părul din cap și urlă la copil: „Mai bine nu te nășteam! Mi-ai mâncat zilele!” sau „Nerecunoscătorule, te-am cărat în burtă atâta timp, te-am șters la cur! Și tu așa mă răsplătești.”? Păi copilul nu știa că trebuie să te răsplătească, nu el te-a rugat să-l naști, nu l-a întrebat nimeni – el e cum e și se poartă cum îi vine. Și așa ajungem la:

Ca să perpetuezi în lume genele tale bune

Pentru că, evident, ești un om bun, ești un om mișto, ești un om de treabă, ești un om inteligent. Dacă o să faci un copil, el va fi ca tine, mai ales că vei avea grijă să aibă cea mai bună educație, nu-i așa? N-ai de unde să știi că e așa. Poate fi oricum, poate s-o ia pe orice drum, pentru că sunt atâția factori în joc pe lângă mediul familial. Și chiar în mediul familial, poți fi atât de sigur că n-o să calci în străchini și că n-o să-i transmiți tipare comportamentale de la părinții și bunicii tăi? De unde siguranța asta că el va ieși minunat și că e mai mare păcatul să nu lansezi în lume o ființă cel puțin la fel de grozavă ca tine? Pentru că am stabilit deja că tu ești grozav, nu se pune problema, nu?

Ca să duci numele familiei mai departe

Pentru că familia ta e foarte importantă. Pentru că tu ești foarte important. Pentru că sângele vostru e foarte important. Pe planeta asta care se învârte în spațiu conform unor legi pe care încă nu le cunoaștem foarte bine, dintr-un motiv pe care nu îl cunoaștem foarte bine. Iuhuuu, să ducem numele familiei cââââât mai depaaaarte. Sau cel puțin cât se mai învârte planeta. Ce să zic, un joc simpatic care nu mă atrage deloc. În schimb, nu mă deranjează că alții vor să-l joace. Nu mi se pare nociv, nu mă enervează, dar nici nu mă pasionează în vreun fel. Cam ca fotbalul, așa.

Cam astea sunt. Nu sunt prea multe motive ca să faci un copil. Și nici convingătoare nu sunt. Acestea fiind spuse, îmi face o deosebită plăcere să mă joc sau să stau de vorbă cu copiii prietenilor mei – bineînțeles, după ce au ieșit din etapa de distrugere și smiorcăială. Așa că iată un motiv pentru care să faceți copii: îmi plac foarte mult copiii altora, faceți-i pentru mine, nu pentru voi. Nu fiți egoiști.

Între timp, o să aștept răbdătoare să se manifeste, din adâncurile mele, marele instinct matern. Parcă-l și văd cum îmi dă târcoale pe la cincizeci-șaizeci de ani, când o să stau tolănită într-un fotoliu, cu un pahar de rom în mână și o carte în cealaltă. O să-l salut zâmbind, o să-mi aprind o țigară cu aromă de ceai negru și o să-i spun: „Cam târziu ai ajuns. Să bem pentru asta”.

(Oana Maria)