Mă gândesc la ea mică, cu două cozi lungi, împletite de bunica Maria. La ea, cum spală toate cele treizeci de ferestruici ale balconului în fiecare primăvară. La ea cum merge la școală, unde nu e o elevă nici bună, nici rea. La ea cum aruncă în sus piatra la concursul „cine aruncă mai sus” și cum fuge acasă la bunica, cu fruntea plină de sânge, fără să mai știe dacă a câștigat sau nu concursul. La ea vizitată uneori de mama ei, dar atașată mai mult de bunica. La ea tristă că fratele ei primește mai multă iubire decât ea, pentru că e mai mic sau pentru că mama ei are o slăbiciune pentru băieți. La ea, cu ochii mari și visători, păr castaniu și zâmbet de șoricel timid în fotografii. La ea, cum se joacă pe stradă cu copii unguri și români, toți veseli și nepăsători că părinții lor nu se înțeleg între ei. La ea, cum citește atentă cărțile de la nenea Iuliu, același nenea Iuliu care mi-a umplut și mie copilăria cu cele mai frumoase cărți.

Tot într-o carte am citit că, dacă analizăm ce au trăit părinții noștri în copilărie, ne dăm seama că povestea lor se repetă din generație în generație, atâta timp cât nu a fost realizată o iertare adevărată. Dacă ni-i putem imagina copii, o să avem mai multă compasiune și înțelegere pentru ei. De multe ori, o să realizăm că probabil au simțit aceleași răni ca noi și și-au acuzat părinții de aceleași lucruri de care îi acuzăm noi pe ei.

Mă gândesc la ea jucându-se în curte, la soare, cu fratele ei. E cald, e vară, și pisica le dă târcoale. Bunica Maria face de mâncare și poate au primit câte o halviță pe băț.

Și iată-mă plângând în pat într-o zi liniștită și însorită de duminică, chinuită de dorința arzătoare și imposibilă de a-i fi fost prietenă în copilărie.

(Oana Maria)