– Mai îmi spui o dată?

– Ți-am mai zis și ieri.

– Te rog! Încă o dată!

Se așeză lângă ea pe scaun, învârti în lapte călduț și un clipocit vesel îi răspunse din cană.

– În seara aia mă așezasem pe podeț, lângă lac. Alergători și bicicliști treceau gâfâind prin spatele meu. Și, cum mă uitam eu la cer, se înnopta mai bine și apăreau mai multe stele. Luminile orașului se pierdeau și cerul prindea viață. Aveam impresia că se dilată, crește și vine peste mine. Și-atunci am văzut infinitul, puteam să întind mâna să îl ating. Stelele se roteau, se apropiau de mine. Eu nu mai îndrăzneam să mă mișc, ca să nu dispară. Doar buza de jos mi-a căzut și-am rămas cu gura întredeschisă când am văzut o stea care a făcut un arc de cerc mare și-a căzut chiar în gura mea. Am înțepenit, gâtul mi s-a lărgit și am simțit steluța îndrăzneață direct în stomac. M-am scuturat și cerul s-a dat puțin mai încolo. Când m-am uitat în lac, arătam ca un licurici uriaș cu burta luminată. Simțeam colțurile steluței mai ridicate pe sub pielea burții și parcă mă zgâriau. Eram mai mult uimită decât speriată. Măi, să fie, mi-am zis! De-așa ceva eu n-am mai auzit până acum! M-am gândit să le spun alor mei, dar ei îmi interziseseră să mai merg seara în parc. Și sigur se lăsa cu o săpuneală bună. Mai bine tac, văd eu, poate trece.

– Și ce-ai făcut?

– Ce să fac? Am strâns bine geaca de blugi pe mine și-am plecat. Noroc că era toamnă! Am intrat într-un magazin să cumpăr pâine și când am văzut cum se uita vânzătorul la mine, am ieșit repede. Noroc că nu era nimeni acasă, plecaseră toți și cu frati-meu la mătușa Tamara care avea sărindare a doua zi. Am avut timp să mă gândesc, să pun la punct un plan. Primul lucru de dimineață am încercat să o vomit, dar nu mi-a ieșit. Așa ca am avut grijă să o ascund toată iarna și să mă joc cu ea în oglindă, am inventat tot felul de mișcări până ce mi-a ieșit un dans întreg. Iar în februarie, când s-a topit zăpada, m-am angajat la circ. Le-am arătat coregrafia cu steluța, au aplaudat și-au zis că neapărat să vin cu ei. Au mai îmbunătățit numărul, au adus cinci balerine care să mă însoțească. Era senzațional și am fost prin toată Europa cu spectacolul ăsta, i-am zis Fata-licurici. Așa l-am cunoscut pe taică-tău, era un zdrahon de acrobat care mi-a făcut curte o vară întreagă. M-am îndrăgostit nebunește de el de cum l-am văzut, dar i-am rezistat. Mi-era frică să nu afle cineva că de fapt nu e niciun spectacol, că așa sunt eu, cu burta lucitoare. Scuipătorul de flăcări umbla și el după mine, dar era un nesuferit. Bănuia ceva și mă iscodea, mă provoca ca să afle mai multe; o dată mi-a furat hainele din cabină în timpul spectacolului. Am crezut că erau balerinele mele, dar dragele de ele au venit toate pe vârfurile picioarelor și au făcut o perdea de tutu-uri în jurul meu până am ajuns la rulotă. Așa locuiam în turnee, în rulotele circului. În sfârșit, am rezistat, nu l-am mai lăsat de atunci să se apropie de mine pe scuipător, am cerut la directorul circului să îmi dea o rulotă cât mai departe de el ca să nu mă mai urmărescă pe geam.

– Și ți-a dat?

– Mi-a dat, că l-am amenințat că eu plec dacă se mai apropie ăsta de mine și abia programase spectacolele toată vara, până pe Coasta de Azur. Și câți bani a făcut în sezonul ăla circul! La o reprezentație a venit chiar prințul de Monaco, Rainier al III-lea. Da, a fost frumos și am scăpat și de scuipător.

– Și tata, tata cum era?

– Stai să nu dea laptele în foc. Se întoarse înspre aragaz, își puse mănușa de bucătărie pe mâna dreaptă și făcu o piruetă cu ibricul de lapte din care turnă câte un firicel ce se rotea în jurul axului propriu în cele două căni. Puse ibricul pe masă, între căni, își scoase încet mănușa de uriaș de pe mână și începu să o mângâie de parcă era vie.

– Taică-tău mă iubea ca un înger, zicea că sunt licuriciul lui. S-a speriat când i-am arătat prima dată conturul luminat al steluței, dar și-a revenit repede. Femeia râse din toată inima, ochii îi luciră și își odihni mâinile pe mănușa de bucătărie.

– Am făcut dragoste prima dată pe rândul întâi de lângă scenă, fără reflectoare. La spectacolul de a doua zi a apărut încorsetat într-un bandaj, așa de tare l-am zgâriat. Și când am rămas însărcinată cu tine, am crezut că o să mă dea afară sau o să mă ia cu ei doar ca să spăl cortul. Mă gândeam că mai pot să mă angajez la Primărie ca decorație de Crăciun, deși pe zăpezile cât gardul din anul ăla, nu mă vedeam prea bine. Dar directorului i-a plăcut, a zis că arăt și mai ciudat cu burtă rotundă și a pus să mi se facă costume noi.

– Și unde m-ai născut?

– Sub cupola circului, pe scenă, pe saltelele pe care săreau acrobații. Mi s-a rupt apa într-o noapte, după spectacol și taică-tău m-a dus acolo, a închis cortul și ți-a vorbit până ai ieșit. Învățase doi ani la școala de asistenți medicali, înainte să moară maică-sa și să plece cu circul. Erai atât de frumoasă! Mică-mică, cu pielea fină de tot, păr auriu și lung pe cap și dădeai din mâini și din picioare cu degețelele alea mici și crețe. O păpușică vie. Da, și cordonul era luminat, și tu aveai burtica luminată. Am crezut că e o părere – și eu și taică-tău. Dar parcă luminai mai mult din zi în zi.

– Și să cânt, când am învățat să cânt?

– Știai dintotdeauna, primele cuvinte le-ai cântat. Până când, la circ, s-a angajat o soprană grasă care făcea vocalize dimineața și seara și o urmăreai toată ziua. Te-a învățat notele, gamele, solfegiile. Și, la patru ani, aveai deja loc în spectacol cu ea. Ce-a mai plâns taică-tău când te-a văzut prima oară pe scenă!

– Și cui i-ai spus că am și eu burtă de licurici?

– Aaa, nimănui, nu se vorbeau de-astea cu nimeni, nu știai cum te închideau la vreun sanatoriu sau te trimiteau la teste să te măcelărească chirurgii. A mai fost la circ unul care avea degetele de la picioare prinse între ele ca la rațe. Ni le-a arătat într-o zi la ștrand și ce-am mai râs. A făcut ghidușii, a înotat și a doua zi a și venit o salvare și l-a luat, nu l-am mai văzut de-atunci. Sau unul care avea un număr în spectacol în care cânta îmbrăcat în femeie, înainte de a o angaja pe soprană. Într-o dimineață a plecat să cumpere pâine, tot așa îmbrăcat în femeie, într-un capoțel scurt de mătase cu dantelă. Și pe el l-a luat o salvare și dus a fost.

– Și dacă într-o zi n-o să mai lucesc?

– Când aveai cinci ani ai făcut otita și erai așa de bolnăvioară, burtica abia dacă mai pâlpâia. Ne-am speriat și eu și taică-tău că nu o să mai lucești. El îți punea comprese să îți scadă febra și în continuu a ținut lumina aprinsă – zicea ca să îți alimenteze steluța ta. Eu m-am rugat mult și steluța ta lucea din ce în ce mai slab. Așa că mi-am zis că dacă nu o să îți mai lucească steluța, cu siguranță o să ai tu un alt dar. A doua zi m-a trezit taică-tău că îți scăzuse febra și te jucai deja cu ciucurii de la costumul meu și repetai game. Burtica îți strălucea din nou.

– Și nu știe nimeni nici de burta mea, nici de burta ta, în afară de tata?

– Nimeni, în afară de tata. Dar cui i-ar folosi să știe? Și-apoi, e micul nostru secret. Bea laptele cu un pic de miere. Așa călduț îți face bine la gât, o să vezi că o să îți capeți vocea încet-încet. Mai bine nu mai vorbi deloc acum, spuse și împinse spre ea borcanul cu miere.

 

(Oana Ioncel)