Vacanță, la mare, în sfârșit!  Era și timpul, după luni întregi de alergătură și de proiecte. Abia am ajuns în 2 Mai pe la șase în seara asta. M-am cazat, am dus bagajele mele și ale neveste-mii în camera umbrită, care miroase a trandafir.

O sun pe nevastă-mea să îi spun că am ajuns și că am uitat valiza maro după ușă, pe hol, și să o aducă ea mâine. E nervoasă, iar s-a certat cu șefa ei nu știu de ce – femeile astea nu se suportă. Că e proastă, că face dinadins, că știa că azi era ziua ei scurtă și că învoirile, bla bla… Nu e treaba mea, frate, nu mă interesează, sunt în vacanță. I-am zis să nu uite de valiza maro. A început să țipe că ea nu mai vine, că nu o înțeleg și nu o sprijin niciodată și că iar mă îmbăt ca porcul la mare, parcă vede ea. I-am tăiat-o scurt să facă ce vrea, după atâta drum n-aveam chef să o mai ascult. Mi-a trântit telefonul în nas că ea nu mai vine la mare și gata. Asta e! Ce să-i fac eu? E șefa ei. Dacă nu-i convine, să plece, ce mă freacă pe mine la cap. Parcă văd că mâine îmi spune că e totuși bine, că se înțeleg când nu se ceartă…

În seara asta mă relaxez. Treaba ei dacă nu mai vine. Deși am plătit deja o grămadă de bani la pensiune. O sun mâine să-i spun.

Trec ulița la magazinul de vis-a-vis, să-mi iau niște bere. Vânzătoarea discută cu o vecină despre vreme, zic ele că o să plouă în weekend. Nici nu-mi pasă. Atât timp cât sunt la mare și e liniște, nu-mi pasă. Gata, aveam nevoie de o pauză de oraș.

Iau cinci beri reci din frigider și mă uit mulțumit cum pe sticle apar broboane de apă în timp ce aștept ca doamnele să își termine discuția. Simt deja gustul amărui în gură, simt cum mă pișcă la limbă și cum îmi răcește pieptul pe măsură ce gurile de bere ajung în stomac. Discuția se întrerupe brusc și vânzătoarea vine să-mi ceară 20 de lei. Plătesc și ies. Traversez din nou ulița prăfuită. Bate un vânt umed și ușor sărat. Îmi trece prin gând să mă duc până la mare, dar în descrierea de pe Booking.com spunea că sunt 500 de metri până la plajă. Totuși, n-am chef, poate mâine.

Intru în curtea cu trandafiri pe lângă potecă, trec pe sub nuc și mă îndrept înspre terasa de la bucătăria de vară, printre niște caiși. Doi câini mari lățoși stau întinși de parcă ar fi morți, de-a lungul aleii. Mai devreme se gudurau pe lângă valiza mea mare care mirosea suav a șnițelul de la prânz pe care l-am scăpat în portbagaj în timp ce-mi căutam un tricou de schimb.

Trec pe lângă lățosul numărul unu. Ăsta se sperie de pașii mei, țâșnește mârâind, apoi îl apucă de coadă pe lățosul numărul doi care își rânjește și el dinții, latră și se înfurie. Măi, da’ aprigi la mânie mai sunteți! Bine că v-ați înfuriat departe de piciorul meu, puturoșilor.

 

Îmi vine inima la loc când mă așez la o masă, sub un cais. Un câine se aude lătrând undeva în spatele curții și javrele lățoase din potecă o iau și ele la fugă lătrând. Lasă-i să se ducă, nu să mă apuce pe mine de picioare sau să lase bale pe lângă berea mea.

 

Deschid o sticlă și iau o gură de bere rece. Parcă mă unge pe suflet. Doar frunzele caișilor foșnesc. Niște câini latră departe, dar ăștia din curte s-au liniștit. Mai iau o gură de bere și mă gândesc că ar fi mai bună într-un pahar, să-i simt și spuma. Așa că mă duc spre dulapurile din bucătăria de vară. Găsesc un pahar fără picior și mă întorc la masă. Trebuie să împing un pic scaunul să mă așez. Eh, am un pic de burtă. Poate ar trebui să o dau jos cândva. Poate de săptămâna viitoare, când mă întorc de la mare, mă bag la cură.

Vecinii de la primul etaj deschid ușa și coboară. Ea are un bebe în brațe, el duce o bicicletă de jucărie în mână, un băiețel aleargă în fața lui și-i strigă Haide, haide, mai repede! ușor gresiat.

Ăsta mic o ia și-n fața maică-sii, coboară repede și împleticit scările și alunecă pe ultimele trepte.

– Stai, măi Vlăduț, tată, stai încet.

Vlăduț nici nu ia în seamă căderea, se ridică imediat și își revendică bicicleta pe care sare entuziast când taică-său ajunge în josul scării și începe să o împingă pe alee.

Părinții lui vin și se așază la masa de lângă mine.

– Bună seara!

– Bună seara!, zic eu și par posomorât, pentru ca nu cumva să încerce să intre în vorbă cu mine.

Mă uit înspre cerul senin care se vede între casă și gard. Începe să se înnopteze de-acum și parcă văd și o stea ce licărește. Sau poate e un avion. O bufnitură mă trezește din visare și observ doar cum masa se clatină și sticla de bere se răstoarnă, și berea rece îmi răcorește burta.

– Vlăduț! Ce faci, măi, nu te uiți pe unde mergi?

Vlăduț e și el descumpănit și udat de paharul de bere care se scurge de pe masă peste el. Își duce mâna la gură și scoate limba să guste lichidul gălbui și îl linge cu mai multă convingere. Se oprește când îl ridică taică-său și Vlăduț îi spune:

– Acru.

– Amar. Berea e amară. Uită-te și tu pe unde te dai cu bicicleta, ți-am zis de atâtea ori.

Mă ridic de pe scaun și-mi dau seama că dezastrul era minor, doar o pată pe tricou. Mama lui Vlăduț sare cu un șervețel umed la tricoul meu și cu scuzele de rigoare.

– Nu e grav, doamnă, stați liniștită. Se mai întâmplă. Așa sunt copiii.

– Nu știu, domnule, cum sunt copiii. Dar copil năzdrăvan ca ăsta, mai rar.

Și doamna scoate un șervețel umed și este pornită să curețe bine pata de pe tricou. Sug un pic burta să nu îi par un burtos ieșit din formă. Zâmbesc și stau cuminte. Vecina nu se lasă până nu o întinde pe tot tricoul și mă lasă mirosind a levănțică sau așa ceva, ca un fund de bebeluș.

Întâmplarea asta îmi cam taie cheful de bere, dar nu mă dau bătut. Mă duc să o iau o altă sticlă din frigider în timp ce mama lui Vlăduț curăță masa de resturile inundației.

Merg hotărât înapoi la masă, nu las incidentul să mă enerveze. Mă concentrez pe berea mea. Ascult poc-ul înfundat al dopului când îl desfac. Lichidul curge în pahar și formează un centimetru jumate de spumă moale de-mi vine să mă arunc în ea. Bulele de gaz urcă pe marginea paharului și gust pe îndelete din spumă și din lichidul amărui. Zgomotul familiei vecine dispare pentru un moment. Sunt doar eu, în sfârșit.

Ușa de la cameră se trântește și din ea apare Vlăduț victorios țipând că el vrea cacao cu lapte. Acum. Femeia cu pruncul cel mic care îi scâncește în brațe se apucă să îi dea instrucțiuni precise soțului ei despre cum să caute un ibric, să-l pună pe foc… Până ajunge la bucătăria de vară, omul știe tot. Gata, nu mai ascult nimic din asta. Sunt aici la relaxare, măcar în seara asta. Scot telefonul și caut ceva să îmi distragă atenția de la cacaoa cu lapte ce se pregătește în vecinătate. Deschid un jos și împușc la bile până nu mai pot.

Vlăduț își bea cacaoa, ai lui mănâncă o salată, bebelușul se târăște în patru labe. Scenă memorabilă de familie.

Următoarea bere mă bucură mai mult. Între timp, mama bebelușului sare ca arsă, căci ăsta a găsit un gândac pe care l-a băgat în gură și îl molfăie încă. Îl scutură zdravăn la gură și caută după șervețelele umede care mi-au salvat și mie tricoul de pata de bere. Se vede clar că bebelușul e omul viitorului, în National Geographic spuneau că în viitor oamenii vor mânca insecte, o sursă bună de proteină, omniprezentă! Sunt mult mai multe specii de insecte decât orice alte specii pe lumea asta. Atunci, ce-or avea oamenii cu bietele viețuitoare de le prigonesc așa de mult? Uite, ca doamna asta. Nu mă pot însă prea bine concentra la gândul ăsta, pentru că bebelușul bocește pierderea gândacului și zbiară din toți rărunchii. Vlăduț îi ține isonul că de ce el nu are voie să se ridice de la masă în timp ce mănâncă. Părinții încep să strângă vasele și să le spele, lăsându-și plozii să își golească năduful după ce îi amenință grav: dacă nu încetați, vă bag la somn imediat.

Între timp, familia vecină numărul doi apare de după casă pe alee și copiii aleargă după ei, și zdrențăroșii după copii. O fetiță și un băiat sar pe banca de la masa mea. De data asta, mișcarea mă prinde pregătit: strâng sticla și paharul de bere temeinic în timp ce plozii țipă fericiți că lățoșii se gudură și dau să îi prindă de glezne.

– Dați-vă jos de-acolo! Mă, n-auziți?! Dați-vă jos, că îl deranjați pe domnul.

De fapt, domnul ar prefera să îi lase pe copii în pace să se joace cu cățeii care acum se scarpină de purici și să nu mai audă strigătele doamnei.

Mi-aș lua berea și-aș merge la mine în cameră, dar politețea nu-mi permite. Îngân un Nu-i nimic, doamnă, și mă cufund din nou în distrus bile în telefon.

5 minute de bile și-mi revine pofta de viață, mă uit la stelele ce-au devenit mai vizibile acum. Se văd vreo două. Eh, noapte la țară, câinii latră în depărtare.

– Dragă, dar unde este laptele meu?

– Nu știu, dragă, l-am pus în frigider de dimineață. Vezi pe raftul de jos.

– Nu e, dragă, nu e. Iar ai uitat să cumperi.

– Eh, asta e, bei ceaiul fără lapte în seara asta.

– Dar nu pot, dragă, fără lapte, ți-am mai zis.

Plozii încep să râdă.

– Mama n-are lapte, mama n-are lapte.

Doamna trântește frigiderul bosumflată, nu mai zice nimic și merge direct în cameră. Soțul și copiii se iau și ei după ea râzând.

– Iar ai ascuns laptele, Alexandra? L-ai pus în biberon?

Ușa la camera familială se închide peste râsetele înfundate.

Liniște. Din nou liniște, în sfârșit. Bere, cer, două stele, viață de concediu. Mă doare capul.

Ușa familiei vecine număru unu se deschide și se aude:

– Ăsta nu era laptele nostru. Eu am uitat laptele la casă. Du-te să-l înlocuiești. Hai, repede, până nu vin vecinii. Tu nu ești niciodată atent la nimic!

O sun mâine pe nevastă-mea și-i spun că plouă în weekend la mare și că mă întorc acasă. Lățoșii mă privesc cu ochi sticloși de bunăvoință.

(Oana Ioncel)