Era prima zi frumoasă de primăvără pe anu’ ăsta. Dăduse soarele și păsările luaseră avânt la cântat. Am ieșit din casă pus pe treabă. Plantasem niște arbuști de coacăz toamna trecută și voiam să văd dacă rezistaseră, căci fusese o iarnă lungă și cu multă zăpadă. Încă se mai vedeau crâmpeie de zăpadă pe ici, pe colo. Am intrat în nămol cu cizmele de cauciuc vătuite. Înmugureau prunii în fundul grădinii. Soarele îmi bătea spatele gecii din fâș, iar câteva musculițe îmi dădeau ocol ca unui bec. Și, printre brazdele de noroi, am văzut o pasăre moartă. Părea un porumbel, cu pene moi și aripi strânse. M-am apropiat să o iau să o arunc la gunoi. Mi-am pus mănușile de grădină și am dat să o ridic. Pasărea era grea și tare de m-a făcut să mă aplec și să trag mai bine de corpul ăla ce părea de plumb.

– Mă, ce bombă de porumbel! Cum a ajuns el tocmai la mine în grădină?!

Mi-am adus aminte că vecinul George Munteanu, care stătea la câteva case mai încolo, creștea porumbei. Dar George Munteanu murise de mult și porumbeii lui dispăruseră chiar din ziua când au bătut clopotele pentru el.

Au umblat multe vorbe după aceea. Toți se mirau că dispăruseră porumbeii. Marin Georgescu, alt vecin, spunea că George Munteanu fusese pilot de navă militară. Ieșise la pensie deveme și a început să crească porumbei. Se întâmpla în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Armata nu l-a mai trimis să zboare ca să spioneze războiul cu porumbei călători. Avea o iubită sârboaică sau croată cu ochi de foc și cur mare. Vorbea cu ea că o să rămână în Serbia la ea de cum o să îl lase armata să plece. Doar că a avut ghinion: s-a decis pensionarea în ziua când era acasă. Și cum s-au hotărât, nu l-au mai lăsat să zboare, gata. Așa că imediat  și-a luat porumbei și a început să îi înmulțească. Le-a bus bobițe de fier printre grăunțe să îi întărearcă. I-a lăsat să se împerecheze doar pe cei mai buni zburători, i-a învățat să trimită și să se întoarcă cu mesaje. Ajunseseră să se hrănească doar cu metal. Unii chiar mâncau din mașini sau din țiglele de pe casa vecinilor. Oamenii nu știau ce se întâmplase când își găseau capota găurită sau când începeau le lipsească țigle de pe acoperiș. Asigurările nici nu mai făceau polițe în cartierul ăsta și se începuse o anchetă de la Minister. Dar nu au terminat-o; știau ei de ce.

După trei ani, George Munteanu a reușit să aibă porumbelul din metal care zboară după un GPS intern. I-a inserat și un cip cu un mesaj spre iubita lui. Dacă o găsea în pericol, proumbelul acționa și ca o bombă care se autodetona, apoi se refăcea și lăsa mesajul cu care fusese trimis. A lansat porumbelul la trei ani jumătate după ce a început să îl creeze. Unii spun că îl aștepta să se întoarcă atunci când a murit. Alții zic că și-a trimis porumbelul cu mesaj și acesta i-a transmis chemare de la sârboaică și nu a mai avut răbdare și porumbeii l-au dus la ea.

Ce, l-a văzut cineva în coșciug? La slujbă, coșciugul era închis, tocmai pentru că dispăruse și George Munteanu odată porumbeii. Au coborât coșciugul în mormânt, au făcut crucea mare și au zis să meargă cu bine pe meleagurile pe unde l-a tras inima, că aici sigur nu a vrut să mai stea.

Țineam în palmă o pasăre moartă fragilă, cu pene gri-albăstrui până la gri-rozaliu, dar grea, să fi avut, așa, vreo șase kile. Nu avea lucirea metalului în soare, dar se simțea că avea metal în ea. Nu știam ce să fac cu ea: să o arunc sau să o păstrez și să i-o arăt lui Marin Georgescu. Până una-alta, am lăsat-o într-o găleată pe prispă. A doua zi dimineață nu mai era. Ori își luase zborul, ori o furase careva, nu știu, nu m-am gândit, că aveam treabă să înlocuiesc vreo patru arbuști de coacăz uscați ce nu trecuseră de iarnă. Cât pământul era încă ud, mai puteam planta ceva.

Azi, când toți sunt cireșii în floare, ies în grădină să cioplesc un pic iarba. Motanul Zorilă e la pândă de păsări prin copaci. Când mă vede, vine repede la mine să se alinte. „Miau!” Se sucește pe lângă picioarele mele și își încovoaie spatele să mă înconjoare ca o mâță blândă ce este.

– Ce faci, mă Zorilă? Iar faci pe fiara prin grădină?

Mă aplec și îl mângâi pe spatele îndoit în formă de C. Blana lui, pufoasă și moale altă dată, acum e țeapănă și dură ca de metal.

– Mă, bombă de motan! Ce-o mai fi și cu tine?

(Oana Ioncel)