E o seară de toamnă când la șapte jumate cade deja întunericul printre blocurile din cartier, dar încă mai e vreme de ieșit în geacă subțire.

– Nu trece!, îi spune printre dinți Cristi.

Dar Daniel trece și se întoarce înspre Cristi când vede că rămâne mai în spate.

– Să nu mai treci niciodată prin fața ei!

– Ce-ai, mă? De ce?

– Ești prost? Nu știi cine este?

– Cine e, mă?

– E vecina de la șapte.

– Așa și? N-o cunosc.

– Nici nu vrei să o cunoști, crede-mă. Să te ferească Sfântul!

– Ce-are, mă? Are curu’ mai bun decât fața?

– Taci, mă, că ești prost. Face farmece asta. Dacă te privește în ochi, ești pierdut.

– Hai, mă, lasă-mă cu poveștile astea!

– Bine, mă. Și Cristi își mijește un pic ochii, tușește și începe să vorbească încet și cu o voce mai apăsată.

– Ai auzit tu de băiatul ăla care lucra la vulcanizare, la colț? Ăluia i-a căzut cu tronc, că tot o vedea trecând prin fața garajului. Și într-o seară a urmărit-o. Când a ajuns în fața blocului, a oprit-o și el ca omul și i-a zis că e băiatul de la garaj, că vrea să facă cunoștință. Asta a zis că e grăbită. El, prostul, a luat-o de mână și i-a zis să mai stea, că a văzut-o de mai mult timp supărată, să bea o cafea împreună. Știi tu, din astea. Și s-a întors femeia, avea ochii lucioși și i-a zis să ia mâna de pe ea. Trei zile n-a mai vorbit băiatul ăla. Și-ntr-a patra a plecat de-acasă. Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. Și-au mai fost și alții. E nașpa, mă, femeia, are puteri în ochi. Te orbește și pățești dup-aia vreo pățanie. Dă-o, mă, încolo! Stai departe, nu fi prost.

Daniel își îndreaptă spatele și-și bagă mâinile în buzunare neîncrezător, dar cu părul zbârlit pe brațe.

– Bine, mă, că vă e vouă frică de o femeie.

 

A doua zi, Daniel o așteaptă pe bancă în fața scării. Când trece, îi zice bună seara, și o întreabă dacă nu vrea să se odihnească un pic pe bancă. Poate să o ajute el să urce cu sacoșele după, adaugă ca să o convingă.

– Nu, mulțumesc.

Femeia trece prin fața lui cu două sacoșe pline. Din una ies două foi de verdeață. Daniel se ridică și merge după ea.

– Fumezi? Și îi întinde pachetul desfăcut.

– Da, mersi.

Scoate bricheta din buzunar și se grăbește să îi aprindă țigara pe care femeia o adusese deja la buze. Întinde bricheta aprinsă înspre ea și-așa îi vede sticlind ochii mari de pisică ca atunci când luminezi cu farurile mașinii un animal sălbatic. Bricheta îi scapă din mână, dă să o ia de pe jos, apoi îngână că trebuie să cumpere niște lapte și sare repede un gard al grădinii din fața blocului și o ia la sănătoasa prin parcare, până dă colțul după bloc. Face un de-tur mare prin cartier ca să își revină și, când să intre în scară, aude vocea lui Cristi râzând în spatele lui.

– Bine, mă, că ți-e ție frică de o femeie.

 

(Oana Ioncel)