12 minute degeaba de când a ratat la mustață tramvaiul. Maia stă pe scuarul dreptunghiular ca o frunză în bătaia mașinilor ce accelerează furibunde. Și ea e furibundă:  altă dimineață nefericită de luni. E în întârziere azi și probabil că se observă și la serviciu. E ca un făcut să fie cel mai nevoie de ea în diminețile când dă snooze la ceas și să treacă neobservată când e matinală! Și nici nu a avut timp să își calce o camașă mai drăguță, a tras puloverul ăsta bleu de bebe lărgit la guler.

Târâșul tramvaiului-melc se aude după colț. Și deja o ia o amețeala de la mirosul metalic ce îi atinge nările. Scoate o „Lolită” cu colțurile îndoite din geantă și se trage în locul unde calculează că s-ar deschide ușa. Calcul greșit. O tipă cu fundul mare o înghiontește și urcă înaintea ei. Doi elevi se iau la întrecere și o lovesc cu ghiozdanele în timp ce sar pe trepte. Se strâmbă și urcă ultima în tramvai. Își validează cartela și rămâne în picioare, atârnată de bara ei de exerciții matinale. Evoluează la paralele. Cu cartea într-o mână și cu cealaltă atârnată de bară, corpul i se zgâlțâie ușor cu tramvaiul și la curbe se rotește în jurul propriei axe. După șapte stații mai sunt doar câțiva călători în vagon. Maia se aruncă pe scaunul din rândul al doilea din față.

Tramvaiul de oprește în stație, ușa din față se deschide și un tip îmbrăcat într-o cămașă cu dungi verzi fluorescente se avântă pe trepte. Cu mișcare bruscă de pumn, lovește scurt și puternic pieptul călătorului din fața ei. Apoi coboară în același pas rapid, chiar înainte de a se închide ușile. Maia a împietrit pe scaun și îi tremură buza de jos ca și cum ar vrea să plângă, dar nu îndrăznește. Bărbatului din fața ei îi alunecă capul într-o parte și atunci Maia îi observă pălăria din fetru bleumarin și gulerul frumos al cămășii ce pare fină la atingere. Cartea îi cade pe scaunul de lângă ea. Un șuvoi de lichid cleios verde se întinde pe podea aproape de picioarele Maiei încremeite de frică și îi încojoară din toate părțile tălpile pantofilor. Se uită la balta verde cuprinzând-o și se simte oprită să facă orice mișcare. Doar coloana vertebrală i se îndreaptă un pic și o obligă să se înalțe un centimetru.

Șinele scârțâie și tramvaiul se oprește în stația ei. Înghite în sec, se strecoară printre scaune și coboară pe ușa de la mijlocul tramvaiului. Una, două, trei trepte. Trage adânc în piept aerul rece și își simte pe sub pulover pielea scuturându-se de toate nemulțumirile astea prostești. Mașinile se opresc la trecere să îi dea prioritate. Doar e dreptul ei la verde.

(Oana Ioncel)