Se mutase la marginea Bucureștiului ca să aibă liniște să își scrie romanul și își făcuse socoteala că, la o chirie așa de mică, i-ar ajunge banii un an de zile, timp suficient. Chiar șase luni ar fi fost de ajuns, la cum îi stătea sub limbă. Simțea că își pierdea cartea dacă nu se apuca de scris. În plus își pierdea energia printre oameni, așa că se retrăsese. Și se bucurase să stea cu o fată mută și urâtă. Ea coase rochii de dimineața până seara la o fabrică. Ai ei o trimiseseră la muncă și la măritat după clasa a șasea și ea fugise de lângă bărbatul căruia i-o dăduseră părinții. Cel mai mult îi plăcea la ea că tăcea. Vorba multă, sărăcia omului.

Vipie, arșiță de zece zile. Are tavanul deasupra capului, dar simte câteodată razele soarelui direct în ceafă. Stă în fața calculatorului și tastează câteva cuvinte. Le șterge nervos. Asudă mai mult. Merge să își facă un duș rece. Răcorit, se pune din nou la tastatură. Parcă a pornit mai bine. Douăzeci de minute scrie în continuu. Aude clănțănitul tastaturii și câinele vecinilor. I se evaporă dintr-o dată toate gândurile. Se uită în gol până ațipește. Îl electrizează gâtul căzut și tresare. Merge să bea un pahar de apă.

Se întoarce la calculator. Îl oprește. Se uită pe fereastră. Îi e cald din nou. Ia un caiet pe care își schițează personajele. Parcă sunt în el și parcă îi scapă printre degete. I se părea așa de clar acum câteva luni. Acum nu i se mai pare nimic clar. Toate personajele sunt ca unul și toate sunt prea diferite ca să se închege povestea. Când era la birou, mirosea deja paginile cărții. Acum miroase a sterilitate.

Se pune sub dușul rece și lasă apa să îi curgă din cap până în tălpi. Apoi se învelește în prosop și iese șiroind din baie.

Soarele îl lovește în față, mare și roșu. Apus din nou. Se grăbește să coboare storurile. Cel din dreapta se prăvălește pe podea. Verifică. E rupt și cuiele i-au rămas în ramă. Ia un scaun și se urcă să le fixeze. Bate cuiele cu dosul palmei. E mai bine așa. Îi e foame, duce scaunul în bucătărie și își pregătește o omletă din singurul ou din frigider.

Seara îl apucă greața. Sfârșitul unei alte zile cu arșiță și-atât.

Când pică noaptea e mai bine. Se pune în pat; în curând vine ea. Vine obosită cu mâinile ei împunse de ace. E liniște mereu în jurul ei. Și în liniștea ei își aude șoptind personajele. Se întinde în pat, sleit de încercări. Fereastra e deschisă și nici noaptea de-afară nu se mai aude. Simte cum i se apropie liniștea.

Poate că de data asta să nu mai întârzie atât. De-ar fi avut și el norocul ăsta să îl prindă apusul cu ea acasă. Poate că ar fi avut mai multă liniște să-și scrie cartea.

Aude cheia întoarsă în ușă. Scrâșnetul ei dublu. Și-apoi ea în apartament. În mâini îi foșnesc niște sacoșe. Intră în bucătărie repede; aude ușa la frigider, un scârțâit de scaun, vasele în chiuvetă, zornăitul veselei. Apoi intră la baie și dușul țâșnește prea voios în noapte. Își ia așternutul, se pune în pat și în câteva minute îi aude respirația regulată și profundă de somn adânc. De când li se stricase canapeaua, dormeau în același pat și o privea mai de aproape. Se ridică într-un cot și îi privește fața relaxată de somn. Brațele dezvelite strâng cearșaful. Pare palidă în lumina nopții. Palidă e și ziua. Și încercănată mereu.

Acum putea să închidă ochii și să își vadă personajele, să le pună să își joace viața pe retină. Se întrerupe tresărind și se ridică să o vadă. O privește așa mult timp. Ar putea zice că e frumoasă, dacă ar fi generos. Îi plac obrajii ei plini, cu rotunjimi de copil, și cum se încolăcește în cearșaf și cum îi mai atârnă un picior pe-afară. Un picior mic, cărnos care lucește în întuneric, ca toată pielea ei. Părul aproape blond îi e împrăștiat pe pernă ca o aură de sfântă adormită. Așa abandonată plutește pe pat. Și camera plutește cu el. Și ochii îi cad sub pleoape. Și-adoarme, adulmecându-i pielea.

La șase se trezește ea. Fără ceas. Face cafeaua. E deja îmbrăcată când el vine în bucătărie. Ea îi pune cafeaua într-o ceașcă și i-o întinde. El dă drumul la radio, se uită pe fereastră și fredonează cântecul de la radio. Începe să îi povestească din scenele pe care le are în cap, în timp ce ea îl privește mirată pentru câteva minute. Își pleacă ochii, își ia geanta din cuier și își pune tenișii. Se uită cu ochi încercănați la el de pe hol și trântește ușa la intrare.

El își pune maioul, se spală pe față și se așază la calculator. Poartă liniștea ei în el. Apoi îl supără zgomotul tastaturii. Își dă seama că radioul făcea zgomote ciudate în bucătărie și merge să îl închidă. Asta îl enervează deja. Pe fereastra deschisă abia se aud zgomote matinale. Închide fereastra. Înapoi la calculator. Simte cum transpiră.

Până seara e un leu în cușcă, cu inspirația închisă pe dinafară. Din cușca de lângă el aude câinele vecinului cum roade un os sau o ușă de dulap. Mârâie. Își mijește și el dinții să mârâie la tastatură. Verifică ce mai e prin frigider. Ea adusese cu o seară înainte niște roșii și un pepene.

Cotrobăie prin lucrurile din valiză. Își pune tricoul pe care îl purta când i-a venit prima dată ideea romanului. Pe raft sunt câteva din lucrurile ei. Le împinge să facă loc pentru ale lui. Își pune tricourile împreună, pantalonii împreună, lenjeria la lenjerie. Pe fundul valizei găsește niște cărți pe care le luase cu el din vechiul apartament. Se așază pe podea și le răsfoiește o jumătate de zi.

Când seara vine în sfârșit, aproape că respiră ușurat că nu mai era nevoie să stea încordat să tasteze sau să se prefacă cumva că se gândește la roman. Seara are voie să recunoască: se gândește la ea. O privește fascinat toată noaptea, îi vede trupul dincolo de cearșaf, îi soarbe liniștea.

De dimineață, ea îi face cafeaua și i-o împinge. El o roagă să rămână cu el acasă. Astăzi, cel puțin. O prinde de mână. Ea se chircește și se încordează ca un animal chinuit și scoate un muget înfundat. O duce la calculator și îi arată romanul lui, îi arătă caietul cu scheme. O pune să citească, dar curând înțelege că ea nu știe bine să citească. I le citește. Ea se ridică și dă să plece, el o ia de mână și o așază, o roagă să mai stea. Ea încearcă să fugă, el o prinde la ușă, îi închide tenișii în dulap, îi fură cheia, îi spune că trebuie să stea acasă măcar astăzi.

Și scrie pe brațele ei toate poeziile pe care i le spune pielea ei. Îi pune un stilou în mână și o pune să scrie. Ea scrie greu și neîndemânatic, cu litere în colțuri bizare. Îi mângâie degetele ca să i le relaxeze. Îi ia mâna în mâna lui și scriu împreună un capitol întreg. Ea obosește și adoarme. El îi descoperă spatele și își încearcă pixul pe el. Alunecă așa de bine și pasta se prinde. Scrie un capitol din carte pe spatele ei. Simte soarele la apus în ceafă, ridică storul să intre lumina roșiatică în apartament. Ea se trezește, zâmbește când își vede spatele în oglindă. Îi dezvăluie gambele și îl lasă să scrie al treilea capitol pe picioarele ei. De al patrulea se apucă ea în paralel pe un carton, ghidată de mâna lui stângă. Totul până când cade întunericul și nu își mai văd scrisul și adorm epuizați. Și visează același vis – al cincilea capitol. El se trezește, aprinde calculatorul și scrie capitolul al șaselea. Ea merge să facă duș. E cald în casă. Uită de scrierile de pe spate și dă cu săpun. Pe apa ce se scurge în cadă vede literele care plutesc și care se unesc într-o ordine diferită. Îl cheamă cu un sunet ascuțit. Îi arată literele care se făcuseră al șaptelea capitol. El pune dopul la cadă și îl citește.

Le e foame și fac omletă și cafea. Omleta le potolește foamea, îi face vii din nou. Beau cafeaua și apoi întorc ceștile. După zece minute citesc capitolul al optulea în cafea.

Ea își caută între lucruri și găsește o pânză galbenă de mătase. O întinde pe toată podeaua și cos pe ea al nouălea capitol: el de la început înspre sfârșit, ea de la sfârșit către început. Se întâlnesc la mijloc. Adorm pe pânză.

Al zecelea capitol era scris în stele și el montează telescopul pe balcon ca să-l citească.

Al unșpelea capitol îl desenează el pe oglinda aburită din baie.

Când comandă prăjituri cu răvaș, pun cap la cap al doișpelea capitol.

Al treișpelea se strecoară în casă odată cu praful atunci când ea scutură pe fereastră fața de masă cu firimituri de la prăjiturile cu răvaș.

Al paișpelea se joacă pe unghiile ei când și le dă cu ojă.

Al cinșpelea este deja scris într-un manuscris mai vechi.

Al șaișpelea îl cântă într-o dimineață în timp ce bate ouăle pentru clătite.

După trei zile în apartament, romanul este scris, aprind calculatorul să îl citească. El îi citește cu voce tare, ea urmărește rândurile. El nu știe dacă ea înțelege. Nici ea nu știe dacă el înțelege.