Nea Ion știa că ziua aia de toamnă n-o să meargă cum trebuie cam de când a luat toporul în mână la șapte dimineața. Mi-a zis mie mai târziu că îl simțea mai ușor ca de obicei. Ca și când toporul i-ar fi zis iete-mă ce ușor îs, ca un vis, ca un vis frumos, Ioane. Dar’ nu asta l-a pus pe gânduri. Legătura dintre moldovean și toporul lui e cumva chestie cunoscută. Mi-a zis nea Ion că era el mai tânăr prin anii șaptezeci și i-au furat unii mai multe de prin curte și i-au luat și toporul. N-a mai găsit celelate lucruri. Da’ după topor a știut exact unde să se ducă. L-a găsit într-o curte și l-a luat fără scandal. Asta-ți mai trebe, scandal, când ai așa ceva în mână, mi-a zis el, și a continuat cu ce-l durea mai tare.

El zice că i-a vorbit lemnul. Din grămada aia din șopron era o buturgă mai așa, mai vânjoasă și  așezată mai deasupra, care parcă-l aștepta. Care parcă-i zicea ia-mă, bă, pe mine prima. Și așa a făcut. A luat-o el frumușel, a fixat-o pe cealaltă buturugă, ca și când l-ai opera pe unul de inimă culcat pe altul pe care o să-l rezolvi mai târziu de rinichi, și, POC!, a crăpat-o dintr-o lovitură.

Cică s-a despicat așa de frumos că a zis că-i muzică.

N-a mai dat a doua oară, că a văzut ce era în lemn. Era o față, și, înainte să se termine săptămâna, nea Ion era la știri cu buturuga în brațe. Niște femei din sat plângeau lângă el în hohote. Popa își ținea capul plecat, mai într-o parte a cadrului, cumva smerit și el. Nea Ion era principalul. Ziceai că urmeză să taie panglica de inaugurare a unui aeroport sau ceva. În fine. Nea Ion a venit la mine cu povestea asta abia după ce s-a răsuflat toată treaba. L-au purtat cu buturuga prin țară s-o atingă lumea, l-au dus la mormântul lui Arsenie, l-au ținut o noapte și pe la Agapia. La București l-a pupat Patriarhul de trei ori și i-a urat numai de bine. Prostii din astea. Eu nu mă uit la televizor, așa că habar n-aveam. E posibil să fi și inventat. Numai că asta cu buturuga n-o inventase și problema era, de fapt, că-l măcina tare de tot un lucru: nu vedea fața pe care o vedeau ai’lalți în lemnul ăla mort.

„Așa că dânsu-i?”, m-a întrebat nea Ion aplecat peste umărul meu, emanând un damf acru de transpirație și chiorându-se în rezultate pe care le afișa google search-ul pe laptopul meu.

Am aruncat o privire la jumătatea de buturugă și după aia m-am uitat iar bine de tot în ecranul laptopului. Mi-am făcut cruce și am înghițit în sec.

„Da, Ioane. E Elvis!”

„Mă rog, io nu știam cum îi zice. Da l-am tot văzut eu pe niște posturi de mi le-au pus copiii ăștia în plus la abonamentul teve !”

„National Geographic, crecă!”

„Crecă, naiba știe! Da’ el e!”

M-am uitat din nou la buturuga așezată pe biroul meu.

„Elvis, nea Ioane! Elvis curat!”

„Da-i vreun sfânt american ăsta? Că eu nu le am!”

I-am aruncat o privire mirată, ca și când m-aș fi așteptat să știe cine-i Elvis, apoi mi-am dat seama că nimerise cumva felia cu sfântul american. Am bufnit în râs și a râs și nea Ion cu mine, deși nu cred câ înțelegea de ce. Când a plecat mi-a lăsat mie jumatea aia de buturugă. A zis că se simte vinovat că tot se gândește la cum să facă bani cu ea. Să vină lumea și să plătească bilet ca s-o vadă. Un preț mic, acolo, un doi sau trei lei. Ca să-și ușureze și el viața. Dar, în același timp, nea Ion era și un creștin curat, cum își zicea chiar el, așa că nu putea să facă d-astea. Dar ce putea să facă era să mi-o lase mie. Ca un dar sfânt sau ce voiam eu să fie.

Vreo două luni mai târziu, m-am întâlnit cu popa în Carrefour.

M-a luat direct. „Să știi că nea Ion nu avea nici un drept să-ți dea buturuga! De drept aparține Mitropoliei.”

Și a mai zis ceva dar m-am făcut că nu-l aud.

„Mie nea Ion mi-a dat-o cu niște lemn de foc. Am tăiat-o și am pus-o acasă pe foc.  Eu nu mă uit ce-i în lemn. De ce n-ați vorbit cu el? Știți cum e nea Ion, că uită!”

M-am uitat la moaca lui și, pentru un moment, am zis că o să plângă. Exact privirea aia de băieți care pierd ultimul milion la aparate. Când nu iese combinația. Când îți dai sema că puteai să pleci cu douăj’ de milioane dar ai zis că dublezi și ai dublat fix părul din cur.

A oftat și a plecat, în sutana aia a lui neagră, care mie mi s-a părut mereu că-i rochie de gagică. Da’ ce știu eu?

Vrr-vrrr! a vibrat scurt telefonul în buzunarul de la spate al pantalonilor. L-am deschis și am citit tot mesajul în șoaptă, în engleza mea de baltă, apoi l-am băgat la locul lui și am luat-o ușor la pas înspre insula cu electrocasnice și calculatoare. Să văd ce pot să-mi cumpăr de patru mii de dolari.

(Norbert Matei)