În spatele blocurilor gri miroase a tei. E cald rău și vreo șapte băieți în tricouri, pantaloni scurți și crampoane șutează într-o minge tocită și o tot trimit în ușa de tablă a garajului.

Din când în când mă tachinează pentru că-s gras, am ochelari și mă feresc să mă bag la fotbaluri cu ei. Am opt ani și stau de șase între doi salcâmi, pe o bucată de pământ mai ridicată, undeva în dreapta garajului. Mă gândesc la cum să le-o întorc și îmi dau seama imediat. Sunt acolo să-i anunț când vecina grasă în capot cu flori, de la unu, Domna Marga, apare în balcon și se pune să ne noteze pe fiecare în caietul ei de turnătoare. Conturez iar și iar ferestrele deschise ale balconului alb și obrajii încep să mă doară de la rânjetul care-mi apare pe față.

– Ce te râzi, în pula mea, de umflat?

Mă uit la blondul de-o vârstă cu mine cum se oprește și mă maimuțărește umflându-și fălcile ca un pește balon. Vântul cald de primăvară bate ușor peste perna moale care a apărut ca de nicăieri pe pervazul balconului. Îmi astâmpăr rânjetul și mă dau după tulpina groasă a salcâmului. Deși e ziua în amiaza mare, în balconul doamnei Marga e întuneric ca într-un bârlog de urs. Nu o văd, dar o simt. Știu că-i acolo. Și mai știu că ne-a dibuit. Știe că în cartier nu se mai joacă fotbal fără iscoadă.

Domnul Ivan de la patru parchează și soarele se oglindește din luneta mașinii pe fața bestiei care ne scrie de zor pe fiecare.

– Să-ți iau morții în pulă de îndopat! Urlă unul care își dă seama că nu mi-am făcut treaba și o ia la goană dispărând după colțul blocului. Ceilalți își duc mâinile streașină la ochi, iar, când realizează că au fost făcuți și că e prea târziu să mai fugă, traversează fulgerător parcela de buruieni și tăbară pe mine.

Stau acolo, protejându-mi ochelarii cu mâinile, și îmi iau cafteala. Dar nu sunt atât de calculat pe cât mi-aș dori. N-am știut niciodată să înjur. Îmi umplu plămânii cu aer și scot un ”Lindicu’ mă-tii!” care se sparge în ecouri între blocuri. Șuturile și castanele se întețesc apoi se opresc brusc.

Aud niște gemete și-mi iau mâinile de la față. Băieții fug care încotro. Salvatorul meu e unul mare. Mare de tot. Apreciez că e înalt cam cât bara de bătut covoare. Poartă un trening cu România, o șapcă albă imaculată, și niște adidași Reebok cu care pocnește în cur toată echipa de fotbal pe care tocmai am trădat-o.

Seara, în casă, mă aștept la altă cafteală dar, în schimb, sunt întâmpinat de publicul Divertis.

– Bă, da tu chiar nu știi să înjuri! exclamă tată râzând după ce așază în furcă receptorul, punând capăt conversației cu Doamna Marga.

-Lindicu’ mă-tii? De unde ai scos-o? Mama râde incontrolabil, se ține cu mâinile de burtă și se trântește pe canapeaua din sufragerie. Mă duc în camera mea și mă culc furios.

A doua zi cobor scările în galop. La ieșirea din scară, o mână de băieți mai mari stau adunați în jurul unei sticle de suc cu ceva transparent înăuntru. Îmi recunosc salvatorul și el mă recunoaște pe mine. Îmi face semn să mă apropii.

– De ce îi lași, mă, așa, să te caftească?

Mă încrunt și-i spun că nu știu să mă bat. Ceilalți râd, dar salvatorul meu face un semn cu mâna și pier cam toate glasurile.

– Păi câți ani ai?

– Opt!

– E cam devreme pentru bătaie. Da’ nici să înjuri nu știi!

Se aud din nou câteva râsete și chicoteli. Salvatorul meu își smulge șapca de cap și o folosește ca să le arate ieșirea. Rămânem doar noi.

– Cum te cheamă?

– Matei.

– Io-s Bogdănel, dar ăștia îmi spun Creatură!

Dăm mâna și imediat simțim între noi flacăra mocnită a unei posibile afaceri.

– Bă Matei, dacă-i înjuri pe ăia care te bat, dacă faci pula mare la ei și știi cum să le-o dai, îți zic eu că te lasă în pace. Îți dau și bună ziua. Nu mai dă nimeni în tine nici la mișto!

Îmi dau seama unde bate și cântăresc puțin propunerea lui, apoi revin cu a mea.

– Mie mama îmi dă alocația! Dacă aude că înjur nu mi-o mai dă.

Creatură își aprinde o țigară și mă ascultă mai departe.

– Dacă-i înjuri tu, ți-o dau ție!

Doamna Marga îi tot sună pe ai mei. În funcție de cine răspunde, mama sau tata, începe o discuție despre cum femeia își pierde mințile pe zi ce trece.

– Auzi, mă, la ea! Cică Matei dă bani în cartier ca să înjure alții pentru el! Bă, da femeia asta nu mai are limite?

Îmi văd de borșul din castron și mă forțez să mănânc și pielea de găină pe care o urăsc din toată inima. După ce termin, zâmbesc politicos și mănânc numai jumătate din desert, așa cum spune mama că e sănătos pentru mine. Pentru toate astea primesc mai mult timp de stat afară.

Ajung afară și băieții sunt în fața garajului, la fotbal. Mă văd și mă acoperă c-o rafală de înjurături. Ultimele săptămâni alături de Creatură nu prea au dat roade, dar îmi spun că nu-i nimic. Mă duc săgeată la masa de remi dintre blocuri și-mi renegociez contractul cu partenerul meu.

Creatură e de acord să primească dublu ca să îi liniștească de tot pe ăia care mă deranjează. Vine cu mine, iar, când ajungem în apropierea meciului din fața garajului, ia o piatră în mână, îi fluieră pe băieți și trimite boțul mic și tare în direcția lor. Unul se aruncă la pământ cu mâna la ochi. Creatură îmi zice să fug acasă.

 

Doamna Margă urlă în fața ușii noastre. Zice că a văzut tot. Băiatul lui Vladimirescu n-o să mai vadă în viața lui cu ochiul ăla. Nimeni nu vrea să zică de unde a venit piatra, dar ea știe. Ea a văzut. Femeia descrie totul așa cum s-a întâmplat. Eu îmi forțez câteva lacrimi și neg totul.

O idee strălucită se naște în capul meu. Îmi amintesc că am căzut cu spatele de colțul patului, dar numai eu știu asta, așa că încep să povestesc cum Doamna Marga e nebună și a aruncat cu ceva după noi. Nu știu ce anume, dar am semn pe spate.

Tata îmi ridică tricoul și ochii i se aprind de furie când vede pata vânătă dintre omoplații mei. Își trage din buzunarul pantalonilor de trening telefonul mobil, mare cât un walkman, și îl apelează pe Creatură pe pager. Partenerul meu apare în scara întunecată cu gluga trasă în cap și mâinile îngropate în buzunare.

– Ăsta-i băiatul?

– Ăsta e! Urlă Doamna Marga cu mâinile ridicate în tavan.

Câteva uși se deschid luminând scara și capete de vecini curioși încep să răsară peste balustradă.

Creatură își trage gluga din cap și zâmbește.

– Da’ ce-am făcut, nea’ Andrei?

– Bă, fii atent la mine! Îi zice tata apropiindu-se de el și apucându-l de umăr. Că, dacă mă minți, îți rup gura!

Creatură îmi aruncă o ocheadă. Aprob discret din cap, semnalând că terenul pentru minciună e pregătit.

Are încredere în mine și neagă totul.

– N-ai fost azi cu ăsta mic al meu!

– Nici n-am vorbit vreodată cu băiatu’ dumneavoastră! Sau…

– Sau?

– Cred că l-am ajutat odată să care apă de la fântână.

– Da, da, te țin minte! Intervine mama.

– Da atâta! Habar n-am de ce vorbește doamna…

Tata îmi zice să mă duc în camera mea. Doamna Marga rămâne urlând în ușă, iar ai mei sunt nevoiți să cheme poliția. O aud pe mama povestindu-i cuiva despre cum Doamna Marga a sărit la gâtul tatei cu o andrea pe care a scos-o de undeva din capot. Dar tata nu vrea să facă plângere. Cică Doamna Marga ajunge oricum pe secția de psihiatrie și rămâne acolo câteva luni.

A doua zi Creatură îmi spune că înțelegerea noastră pică. Dăm mâna și ne spunem că a fost o plăcere. Îmi dă o gură din berea lui fără alcool pe care o scuip îngrețoșat. Râde de mine și-mi zice să nu-mi fac griji. Nimănui nu-i place berea la vârsta mea. Două luni mai târziu, aud de la tata că băiatul ăla, Creatură, e la închisoare. Oftez și-mi văd de viață.

Vine iarna și încep să-mi fac prieteni, dar aleg totuși să mă duc singur cu colinda. Spiritul de aventurier îmi zice să-mi încerc norocul și la ușa doamnei Marga. Nu știu dacă s-a întors încă de la spital, dar știu de la mama că fiul ei, Vali, s-a mutat cu ea ca să o îngrjiească, și chiar el e cel care îmi deschide ușa.

Înșir jumătate de „Tom-tom să-nălțăm…” și Vali mă chemă în casă pentru recompensă. Mă duce până în sufragerie, unde mă așez la masa din lemn masiv înconjurată de multe scaune, și mă lasă acolo.

Îmi scot mănușile și casc gura. În mijlocul mesei tronează o vază enormă cu flori din plastic. Vitrinele sunt pline de bibelouri și milieuri curse de pe rafturile din sticlă. Pe pereți văd mai multe portrete cu o femeie tânără, într-o haină verde, cu pieptul plin de medalii, care seamănă leit cu Doamna Marga. O fi fiică-sa, mă gândesc. Undeva, între tablouri cu piesaje, goblenuri și portrete, văd un panou roșu cu o mulțime de insigne și medalii agățate pe el. Mă apropii de el ca hipnotizat, calculez cum pot ajunge la el și dau să șutesc una. Brusc, soneria telefonului. Îl aud pe Vali răspunzând și țipând în același timp:

– Mamă, îi dai tu lui Matei banii de colindă?

Mă reped înapoi la locul meu și aștept. Aud mai întâi ușa sufrageriei cum scârțâie în spatele meu apoi o văd cu coada ochiului. Simt cum îngheață pișatul în mine. Aproape să n-o recunosc. E slabă ca un cuier. Are ochii înfundați în orbite și mâinile noduroase ca niște nuiele. Mă privește ca și când nici nu m-ar recunoaște, scoate mâna din buzunarul ilicului maroniu și îmi întinde un pumn de bani. Îi înșfac, îmi trag mănușile pe degete și mă îndrept spre ușă.

Doamna Marga mă conduce din urmă și, imediat ce mă văd în siguranță pe casa scării, mă întorc spre ea. Îmi calculez fiecare cuvânt.

– Să te fut în pulă! Îi zic eu mândru și o iau la goană pe scări, spre apartamentul nostru, dar mă împiedic și îmi rup mâna.

Stau închis în casă cu mâna în ghips vreo două luni, cu televizorul pornit pe Atomic. E 1999, sunt deja în clasa I,  La Familia și Marijuana lansează clipul piesei „Tupeu de borfaș” și din el învăț, într-un final, cum să înjur.

(Norbert Matei)