Trotuarul din stația de autobuz era mai încins decât un grătar de unu mai.

Anton purta teniși noi, dar putea la fel de bine să fie în picioarele goale. Țopăi înjurând, până când se văzu parcat la umbră, sub unul dintre copacii de lângă gardul vopsit în alb. Își trânti jos ghiozdanul și din el scoase o sticlă de apă aproape fiartă de la căldura de afară, din care bău fără poftă. După ce băgă sticla înapoi în ghiozdan, se trânti în fund, cu spatele rezemat de gard, înjură printre dinți și încercă să închidă ochii o vreme.

Ura verile, pentru că n-ai ce să iubești la ele.

Tot puful ăla de plopi care îți ajunge în nas și te face să lăcrimezi ca dracu. Asfaltul care se înmoaie sub tine imediat ce temperatura trece de treizeci. Praful. Claxoanele. Căcatul de porumbel și scuipații care sfârâie pe caroseriile mașinilor. Mirosul din parcări. Mirosul din gări. Mirosul din scări de bloc. Mirosul din autobuze, în mijloc de săptămână, la începutul lui iunie.

Cămașa îi era udă leoarcă și i se lipise de spate și de burtă. Privi mașinile care treceau prin fața lui și urcau pe podul spre ieșirea din oraș. Se gândi că toate au aer condiționat și scoase iar sticla din ghiozdan. Luă un gât sănătos și înghiți o parte, restul îl scuipă între picioare apoi aruncă sticla, care scoase un sunet înfundat când ricoșă din asflat.

Privi cum apa de pe jos se evaporă în arșița verii, când simți câinele lângă el. Sări în picioare, iar javra începu imediat să mârâie. Nu apucă să se gândească la ce e de făcut. O piatră sau o monedă ateriză în capul animalului făcându-l să o ia la fugă schelălăind.

L-ai lovit cu sticla! zise bărbatul pe care Anton îl văzuse stând la umbră unuia dintre ceilalți copaci din stație, chiar de când coborâse din autobuz. Nu îi dăduse prea mare atenție pentru că arăta exact ca un bărbat ușor de trecut cu vederea. Acum, că era lângă el, Anton putea să vadă că e al naibii de înalt, îmbrăcat într-un trening albastru și adidași albi. Pe sub jacheta de trening deschisă se putea vedea un tricou la fel de alb, iar la baza gâtului îi atârna un lanț gros din aur. Avea pielea arsă de soare, pleoapele și ochii roșii, iar niște ochelari de soare i se odihneau ridicați pe frunte. Sub nas avea o pată mare și albicioasă.

Ia, nu-i așa caldă! continuă bărbatul, întinzându-i o sticlă cu apă.

Anton îl privi sceptic, apoi luă sticla, deșurubă capacul și bău. Când termină, se șterse la gură și îi mulțumi.

Câți ani ai? îl întrebă bărbatul fixându-și o țigară între buze.

Paișpe!

I-auzi! Și-un foc ai?

Anton se căută în ambele buzunare, apoi se aplecă și căută în ghiozdan până când găsi bricheta.

Fumezi?

Anton scutură dezaprobator din cap, ștergându-și iar fruntea de transpirație cu dosul palmei. Bărbatul rânji, întinzându-i pachetul desfăcut cu o țigară pe jumătate scoasă.

Hai, nu te căca pe tine!

Băiatul oftă, își dezlipi cămașa udă de spate și îi căută ochii bărbatului, dar se izbi de propria reflexie în lentilele ochelarilor de soare. Se hotărâ să ia țigara și o luă. Și-o aprinse, apoi vârî briecheta în buzunar și se lăsă pe vine, cu spatele la gard și coroana răcoroasă a copacului deasupra capului. Bărbatul făcu la fel.

Câți ani ziceai că ai?

Paișpe.

Eh, pe mă-sa! Ia dă să-ți văd buletinu’!

Anton trase cu sete din țigară apoi lăsă un nor gros de fum să îi iasă pe nări. De restul făcu două-trei cerculețe.

Dă-l tu pe al tău! zise el la mișto.

Bărbatul se conformă, băgă mâna în interiorul hainei și reveni cu buletinul. Ia! Acuma tu pe a’ tău.

Anton luă bucata de plastic din mâna bărbatului și o întoarse de pe o parte pe alta între degete apoi îl scoase pe al lui din buzunarul de la spate al blugilor.

Îl ții în buzunaru de la spate… constată bărbatul dezaprobator în timp ce trase dintre degetele băiatului buletinul plin de transpirație și îl șterse bine de pieptul hainei.

Să-mi fut una, scuipă el printre dinți cuvintele amestecate cu fum. Mi s-a părut mie că… Bă, chiar ești băiatu’ lu’ Raicu!

Anton analiză atent buletinul bărbatului pe care nu-l cunoștea, comparând fotografia cu omul din fața lui. Bărbatul din poza era ras în cap și avea o mustață care îi acoperea aproape jumătate din față. Bărbatul din fața lui era tuns scurt, cu tâmplele rase, iar în loc de mustață avea o pată albă plină de puncte roșii.

De unde-l știi pe tata?

Bărbatul trase un fum lung din țigară și îi înapoie buletinul.

Crecă știi!

Anton ridică din umeri. Taică-su murise în infirmeria de pe Jilava în niște ani pe care nu și-i amintea prea bine și nu-i plăcea să vorbească despre asta. N-avea de ce.

Lili ce mai face? E bine?

S-a căsătorit vara trecută!

Bărbatul își țuguie buzele și fluieră scurt. Hopa, boss nou! Cum ți-e cu el?

E Ok!

E Ok?

E prost! Da-i Ok!

Bărbatul dădu aprobator din cap și tăcu o vreme, iar, înainte să vorbească din nou, mai ceru o dată bricheta.

Lasă, că lu’ Lili îi trebuia un prost. Știi ce zic!

Știu!

Da’ cum de ești aicea? Ce autobuz iei?

Pentru Grădina Zoologică!

Bărbatul fluieră din nou, scoțând fum pe nări și scuipând apoi peste umăr.

Acolo stați acuma?

Da!

Deci e un prost cu ceva bănet!

E!

Când Anton își termină țigara, bărbatul îi mai dădu una și i-o aprinse.

Eu nu te știu!

Nici n-ai de unde! îi răspunse bărbatul frecându-și palmele între ele, după care întinse una înspre băiat. Sorinel îmi zice!

Știu! îi răspunse băiatul înapoindu-i buletinul, după care îi strânse mâna. Anton! Tu unde mergi?

Unde pot, zise bărbatul sec.

Mustața de ce ți-ai ras-o?

Știe prea multă lume mustața aia.

Anton își țesu privirea de chiștoacele, pietricelele și gumele lipite de trotuar.

Ați fost prieteni?

Bărbatul, despre care Anton credea acum că are un nume de copil care nu se potrivea deloc cu gâtul de taur, își lăsă țigara să-i atârne între buze cât timp își vârî din nou mâna în buzunarul din căptușeala bluzei, de unde scoase un portofel mare și negru, iar din portofel scoase delicat, cu două degete, o fotografie păturită în două, pe care i-o dădu lui Anton. Băiatul o desfăcu și își recunoscu imediat tatăl. Era în prim plan, îmbrăcat într-un sacou negru din piele, zâmbind către cel care făcea poza. Lângă el îl recunoscu imediat pe Sorinel. Purta același tip de sacou ca taică-su, avea aceeași mustață enormă din poza de buletin, iar părul lung și-l purta prins într-o coadă stufoasă. Lângă ei mai erau doi bărbați care păreau să copieze aceleași zâmbete pline de euforie.

Ăștia cine-s?

Ăia care l-au băgat pe tac-tu!

Și acuma une-s?

Bărbatul nu-i răspunse și Anton vru să-i înapoieze fotografia, dar află imediat că poate să o păstreze.

Oricum, nu cred că ți-a dat Lili poze cu tac-tu!

Mnu.

Mă gândeam eu, zise el trecându-și degetele ușor prin părul lui Anton. Lumea-ți zice că semeni cu mă-ta, așa-i?

Anton dădu aprobator din cap, suflând un nor gros de fum pe nări. De restul făcu câteva cerculețe, dar numai unul îi ieși așa cum trebuie.

Mai bine! zise bărbatul apoi sări brusc în picioare. Anton citi în gând numărul autobuzului care se apropia de stație.

Mergi la aeroport!

Bărbatul îi zâmbi.

Auzi, Antonio?

Băiatul își ridică privirea, dar soarele îi răni ochii, așa că își duse repede mâna peste față.

N-ai vo zece mii de coco împrumut, nu?

Anton își încordă ochii și își mută palma streașină deasupra capului, până când putu să-l focalizeze mai bine pe bărbatul care tocmai își ridicase ochelarii de soare înapoi pe frunte. Pentru o clipă crezu că vede lacrimi curgându-i pe obraji, dar puteau la fel de bine să fie broboane de transpirație. Nu îi răspunse.

Așa mă gândeam și io! zise bărbatul aproape râzând. Îi mai zbârli părul o dată cu degetele, apoi se răsuci pe călcâie și ajunse în ușa din mijloc a autobuzului chiar înainte ca șoferul să o închidă.

La zece minute după ce autobuzul se făcu nevăzut pe lângă pod, o mașină neagră opri în stație, iar din ea țâșniră afară trei bărbați în maiouri negre, bermude, șlapi și ochelari de soare ridicați pe frunte.

Doi dintre ei începură să amușine stația de autobuz ca doi câini, în timp ce al treilea se apropie de Anton.

Băiatu, a fost pe aicea un domn? Mai înalt ca mine? C-o mustață așa, mare?, zise el proptindu-și două degete sub nas.

Anton ridică din umeri.

Hai, în mașină, că nu-i aici!

Păi, l-a văzut?

Zi, bă, ai văzut un bărbat pe aicea sau nu?

Au fost mai mulți oameni în stație aicea.

Da’ vreunul foarte înalt?

Cel care îi vorbi primul își propti piciorul în marginea bordurii și scuipă într-o parte.

Da’ voi cine sunteți?

Bărbatul scoase dintr-un buzunar o hârtie pe care o despături și i-o înmână băiatului, care încă nu se sinchisi să se ridice.

Anton citi cu voce tare foaia. Exectăm puțuri și fântâni. Trei numere de telefon erau înșirate sub text.

Le și reparăm, zise bărbatul frecându-și zgomotos talpa șlapului de marginea bordurii. Pe domnul ăsta de aia-l căutam. Are o fântână pe care i-am reparat-o și nu ne-a plătit.

Anton pături foia și i-o dădu înapoi bărbatului. Sorinel nu îi păruse un om care ar fi avut ce să facă cu o fântână. Cu atât mai puțin cu un puț.

A fost unu foarte înalt.Mai înalt ca dumneavoastră. A luat autobuzul de aeroport.

Bărbatul rânji, îl salută pe băiat și se urcă înapoi în mașină alături de ceilalți apoi mașina plecă în trombă din stație.

Din buzunarul de la piept al cămășii scoase pachetul de țigări pe care Sorinel îl uitase la el și își vârî între buze încă o țigară. O aprinse,trase un fum lung, apoi suflă un nor gros prin colțul gurii. Din celofanul pachetului scoase fotografia și se uită la ea câteva minute bune.

Autobuzele începură să oprească din ce în ce mai des în stație, înghițind și decartând oameni fierți de căldură. Când se hotărî, în cele din urmă, să se ridice, pachetul de țigări era gol. Îndesă în el fotografia, îl mototoli și îl aruncă peste gard, apoi luă următorul autobuz spre casă.

(Norbert Matei)