Daryl Hall și John Oates au scos „Out of touch” în 1984. Eu am auzit-o pentru prima data în 2002, la radioul unei mașini dintr-un joc video. Dintr-un motiv sau altul, e singura piesă care îmi cântă în cap când mă gândesc la Simona.

Mi-o imaginez dansând singură pe „Out of touch” într-una din discotecile alea întunecate din anii ’90, care au dispărut de pe fața pământului până să apuc eu să știu ce-s alea pilluri sau cluburi. Basul piesei bubuie tare, prea tare, dar nu o deranjează asta. Împunge aerul cu coatele ascuțite, își flexează genunchii și își leagănă încet umerii osoși. Poartă o rochie roșie, din paiete, agățată pe un umăr, cu niște volane enorme care aproape că îi ascund toată partea stângă a feței. Strălucește ca o supernovă în lumina singurului reflector din sală, cu părul lung și blond legat într-o coadă de cal în creștetul capului și picioarele înfipte în ciorapi de plasă și pantofi negri, de lac, cu toc de zece. Niște pete mov-albastre de fard îi înconjoară ochii. O brățară uriașă de aceeași nuanță cu rochia i se bălăngăne pe articulația mâinii, iar buzele și mâinile îi strălucesc întunecate ca niște bucăți de ebonită.

Când muzica se termină, Simona rămâne pe loc, își coboară brațele pe lângă talia subțire și mă întreabă: „Vrei să-ți arăt ceva de groază?”.

Exact ca în vara aia, la țară, în garajul alor ei. Bătrânul sforăia beat pe o băncuță, undeva în spatele unui frigider defect. Îi vedeam numai picioarele. Pline de pișcături de țânțari și zgârieturi. Simona mi-a zis că dormea acolo pentru că-i răcoare, dar mie mi se părea mai cald decât afară. Apoi am văzut-o că scoate de undeva o cutie de tablă de cafea solubilă Amigo. „Vrei să-ți arăt ceva de groază?”, m-a întrebat, și am dat din cap că da. Era cu trei ani mai mare decât mine, eu aveam opt și eram atât de îndrăgostit de ea că deja mi se părea că-s bolnav. Mi-a zis să bag mâna în cutie cu ochii închiși și am făcut ce mi-a zis. Când am tras-o afară, urlând din toți rărunchii, bătrânul a sărit în sus horcăind și bălmăjind ceva. Simona râdea atât de tare că a trebuit să se sprijine cu ambele mâini de masa tăietorului de lemne. Cutia a căzut zgomotos pe cimentul murdar, cu lucrul ăla întunecat încă sălășluind acolo, iar eu am luat-o la fugă.

Ne-am revăzut după vreo zece sau unșpe ani, la o petrecere dată de una dintre trupele de teatru din oraș. Ea era deja la facultate și m-am prefăcut că vreau să dau admiterea la același profil, ca să pot să o scot la o cafea. Am băut cafeaua aia în aceeași seară, în apartamentul ei, unde se mutase toată lumea cu after party-ul.

„Ia niște gumă!” mi-a zis întinzându-mi pachetul galben și rânjind ca o pisică psihedelică. Mi-am dat ochii peste cap știind că o să mă trezesc cu un gândac de plastic pe deget. Am prins lama falsă de gumă și am tras cu putere. Fuseseră destui volți în prostia aia ca să-mi încleștez cealaltă mână și să sparg în pumn paharul cu vin pe care îl țineam. De data asta Simona nu mai râdea. Sângele îmi șiroia pe lângă cioburile groase înfipte în carne, iar vocea ei tremura în timp ce ruga pe cineva să trimită o ambulanță.

A doua zi mi-a desenat o inimioară pe bandajul proaspăt schimbat și mi-a povestit toate întorsăturile pe care le luase viața ei.

„Știai că bunicul a murit a doua zi după ce ți-am făcut faza aia?”

„Am auzit, dar ai mei mă luaseră în oraș!”

„Mda. Și după aia ai mei au divorțat.”

„Îmi pare rău!”

„Nu. Chiar a fost un lucru bun. Tata nu era cel mai ok cu noi!”

„Taică-tu nu era în Israel?”

„Ba da! Dar și când venea…”

Mi-a lauat fața în palme ca în toate filmele proaste pe care le văzusem până atunci. Am simțit niște furnicături în tălpi și am întins botul, dar Simona s-a tras înapoi. În seara aia ne-am tras-o pe câmpul de lângă cimitir, întinși pe cinci straturi de pături pe care le-am furat cât maică-mea dormea. În depărtare, zgomotul mașinilor de pe șosea spărgea liniștea așa cum valurile mării o sparg noaptea pe plajă. Ne uitam la stele când mi-am făcut curaj să o întreb ce naiba fusese în cutia aia. Mi-a zis. Exact ce credeam eu. Apoi nu a mai vorbit cu mine. Se cuplase cu un tip dintr-o gașcă de motocicliști. Într-o zi, la o petrecere, mi s-a părut că are un obraz vânăt, dar n-am zis nimic. Într-o altă zi, am văzut-o într-un magazin cu mâna în ghips, îmbrăcată într-o rochie albastră din catifea, în mijlocul verii, și n-am zis nici atunci nimic. Apoi, peste încă doi ani mi-a vorbit din nou. Eram în Vama Veche și tocmai ieșeam din apă când a apărut pe mal în fața mea. Purta un costum dintr-o singură bucată, imprimat cu flori. Își ține mâna streașină deasupra ochilor și când m-am apropiat mai mult m-a întrebat dacă sunt eu.

„Mi s-a părut mie că te văd în gară!”

Și mie mi se păruse că o văd, dar nu i-am spus asta.

Am zis în schimb: „Sunt aici de vreo două săptămâni și cred că mai stau. Tu?”

„Eu am venit singură. Să evadez!”

La finalul verii sărbătoream două luni de relații și patru sejururi la mare împreună. Ultima dată când am coborât în gara de acasă o aștepta un tip care pur și simplu s-a făcut că nu-s acolo.

„Urcă într-un taxi și așteaptă-mă!” mi-a zis ea și s-a dus să vorbească cu el. Au gesticulat nervoși o vreme urlând unul la altul, după care Simona a început să plângă. S-au urcat în mașina lui și au plecat. A doua zi m-am trezit cu tipul la ușă cerându-mi bagajul Simonei. I l-am dat. La schimb, s-a aruncat să-mi articuleze una, dar m-am ferit și a lovit tocul ușii.

A scrâșnit uitându-se la pumnul zdrelit apoi a șters-o cu tot cu bagaj.

Mi-am petrecut următoarele luni întrebându-mă dacă o să mă trezesc luat pe sus într-un portbagaj și lăsat în pula goală prin vreo pădure, în mijlocul iernii. Nu s-a întâmplat.

Am mai văzut-o pe Simona o vreme pe ici-colo, apoi n-am mai văzut-o deloc. Până când ne-am întâlnit într-un mall din București și m-a invitat la nunta ei. Aveau deja un copil împreună. Tipul era cu cinșpe ani mai mare ca ea.

„E stângaci!” am remarcat eu inspectându-i locurile abia vindecate de pe partea stângă a feței.

„De când s-a născut Samir e ok! În fine. După nuntă o să ne mutăm în Iran. El e de acolo!”

Am zâmbit și i-am acceptat invitația. Când am ajuns acasă am intrat pe Olx. Am căutat Cutie metal Amigo veche. Treișpe rezultate. Am ales-o pe cea care semăna cel mai mult cu originalul din amintirile mele, am făcut rost și de lucrul ăla întunecat apoi de contactul unui tip care putea să scrie dedicații pe orice fel de chestii, oricât de mici, și care ar fi acceptat o provocare.

I-am dat cadoul cu puțin după ce au adus tortul.

„Vrei să-ți arăt ceva de groază?” am întrebat-o eu mândru.

S-a uitat la cutia aia cu greață și entuziasm în același timp. A tras capacul cu putere, și-a înfipt mâna în ea la fel cum își înfing pisicile labele prin găuri după șoareci și a tras pumnul afară. A chicotit ca o femeie nebună și a desfăcut palma. Gândacul s-a plimbat puțin pe mâna ei, după care a făcut un salt supranatural pe smochingul meu, a urcat pe rever și a rămas acolo.

Simona a citit cu voce tare ce scria pe el, „Du-te-n pizda mă-tii!”, și a continuat cu cuvintele ei: „tot fraier ai rămas”.

(Norbert Matei)