– Azi ne-a venit un dumnezeu, se mărește familia! strigase asistenta voioasă în timp ce aranja scaunele.

Ca străpunsă de curent electric, Maria sări în picioare de pe parchetul răcoros:

– Un dumnezeu!? Sau Dumnezeu?

– Dumnezeu, da. Dar am mai avut mai demult un dumnezeu. Ă, adică Dumnezeu.

Maria era ca arsă. Ba se așeza pe un scaun, ba se ducea să se uite pe geam, ba se așeza pe vine meditând. Dacă s-ar fi uitat cineva în ochii ei, ar fi văzut cum își sugruma lacrimile să nu iasă. Și s-a ambalat într-una până la miezul nopții. Când, în sfârșit, a rămas nesupravegheată, n-a mai putut să reziste și s-a eliberat. Dimineața se scălda în pat în propriile lacrimi. Asistenta a crezut că iar a făcut pe ea, dar de data asta nu mirosea rău așternutul. I-a zâmbit cald și a mângâiat-o ușor pe umăr. Maria nu putu să murmure decât un „când”, dar păru mai degrabă că se îneacă.

Și a trecut și ziua asta fără Dumnezeu cu ele. Vechii pacienți fuseseră transferați și Maria avusese o perioadă liniștită, aproape părea că se poate externa.

Abia ziua următoare a venit Dumnezeu în salonul lor spațios. Pășea încet pe parchetul vechi care scârțâia sub el.

– Îmi vorbește, îi zise asistentei care îl conducea îmbrățișându-l cu un braț, îmi zice că totul va fi bine.

În momentul ăla, în partea cealaltă a salonului Maria scăpă un măr din mână. Tremura toată și dacă nu era peretele în spatele ei s-ar fi dezechilibrat. Mărul se rostogoli un pic și parcă aștepta un deznodământ. Asistenta amuți, nu înțelegea ce se întâmplă. În timpul ăsta, Dumnezeu ajunsese deja aproape de Maria. A luat mărul, l-a șters ușor de tricoul roșu, pe piept, și i l-a înmânat zâmbind:

– Pot să te pup?

Arăta ca un Moș Crăciun, cum era în tricoul ăsta roșu și cu pletele albe peste, și parcă scosese mărul din sacul cu cadouri.

Când s-a dezmeticit asistenta, cei doi deja se sărutau în voie. Cu zâmbetul pe buze trase ușor ușa după ea.

(Nicușor Ghiorghe)