– Asta cu înjurătura e ca aia cu scara rulantă.

– Cum adică?

– Disonanță cognitivă.

– Iar folosești cuvinte din-astea de pe internet. Nu știu eu de-astea.

– Hm… Păi cu scara rulantă e simplu, sau, na, ar trebui să fie la mintea cocoșului. Dar, pentru că nu ne plac adevărurile, preferăm să credem în continuare în erori din-astea propagate în etern. Faza cu scara rulantă e cel mai bun exemplu, în sensul ăsta, pentru că vedem cum disonanța aia de care îți ziceam nu ține cont de cât de deștept ești sau nu. Sau, na, ține și de cât de deștept ești, dar nu în sensul că ai fi prost sau deștept.

– Păi ține sau nu ține? Hotărăște-te!

– E mai complexă treaba. Poți la un moment dat să crezi că te-ai prins de o disonanță cognitivă, dar de fapt să cazi în capcana opusă. Sau nu știu cum să-ți explic acum. Hai să o lăsăm pe-asta, și să te lămuresc cum e cu scara.

– Hai!

– Bănuiesc că ești tot din tabăra ălora care cred că e normal ca pe scara rulantă oamenii să stea doar pe partea dreaptă.

– Bine-nțeles! Mereu e câte-un prost care stă ca boul pe stânga, de-ncurcă lumea.

– Pfff… Haide, mă, chiar și tu? Uite, acum eu ce să fac? Să cred că ești prost? Sau tu să crezi că-s prost?

– Păi de ce?

– Păi uite, eu zic că nu e corect să stai doar pe dreapta pe scara rulantă.

– Exagerezi.

– Hai să-ți explic. De fapt există momente când mi se pare acceptabil ca oamenii să stea mai mult pe partea dreaptă, anume când sunt foarte puțini, dar nu prea are sens nici atunci. Dar, când știi că e aglomerație, de ce ai vrea să irosești spațiul de pe partea stângă a scării rulante, când de fapt ai fluidiza, practic dublându-se numărul de oameni ce urcă pe scara rulantă? Doar pentru că sunt unii mai grăbiți? Adică, dacă tot se grăbesc, de ce nu folosesc scările normale, unde au mai mult loc de desfășurare, și preferă să se înghesuie lângă ăștialalți mai obosiți? Că doar nu pentru asta sunt scările rulante? Pentru cei care nu au chef să depună efort fizic prea mare?

– Eh, ți-am zis că exagerezi.

– De fapt, cred că mi s-ar părea acceptabil doar pe scările rulante rusești, că am auzit că sunt foarte lungi, te plicitisești până ajungi la suprafață. Dar, așa, la scările astea rulante românești, e mai etic să nu te bagi pe scara obosiților și să-ți vezi de scările tale sportive.

– Ha-ha-ha. Nu îți dau dreptate.

– Perfect! Exemplu clasic de disonanță cognitivă.

– Haide, bă!

– Poate, dacă îți dau un exemplu asemănător cu scara rulantă, o să începi să îți dai seama de minciuna în care trăiești.

– Moa’…

– Sau poate nici atunci, ha-ha.

– Hai, zi!

– Să zicem că trăim într-un oraș modern, cu piste pentru bicicliști. Deci nu mă refer la pistele de biciclete de pe la noi de acum. Ceva frumos, ca în afară. Și tu, ca bicilist, te trezești că sunt prea mulți bicicliști pe pistă și te cam grăbești. Ce faci atunci?

– O iau printre mașini.

– Exact. Și e la limita eticului. Adică, na, te mai înjură un șofer, doi, dar e ok, te grăbești, „oameni suntem”. Dar să vii cu aroganțe din-astea că șoferii ar trebui să lase spațiu pentru bicicliști pe șosea când tu ai pistă separată pentru biciclete, cum e de fapt? Nu e la fel ca aroganța cu mersul doar pe dreapta pe scara rulantă când ai separat scările normale?

– …

– Ha! Ți-am luat piuitul. Sunt bun.

– Domnule D., sunteți așteptat să dați declarația de presă. Dar cu cine vorbiți?

– Cu nimeni. Îmi exersam discursul.

– Haideți, că e agitație mare.

– Poți să-i mai ții un pic? Măcar 5 minute.

– Bine, dar nu mai mult!

– …

– Ce, vrei să-mi zici acum și de înjurături? Hai că-mi zici altădată, du-te și iluminează țara, au mult mai multă nevoie decât mine.

– Ce vrăjeală ai… Dar să știi că n-am așa speranțe că iluminez pe cineva. Poate în secolul următor vor ști să vadă dincolo de disonanțele astea colective.

– Păi nu erau cognitive? Acum sunt colective?

– În marea majoritate sunt și-una și-alta, dar termenul concret e disonanță cognitivă.

– Atunci, hai, zi cu înjurătura, că „merge minutele”.

– Mă bucur că citezi din Bahoi.

– Hai, lasă vrăjeala!

– Ziceam de înjurătură în sensul că majoritatea, dacă nu chiar toată lumea, crede că ea presupune automat sinceritate. Vezi, chipurile, ăștia de-njură nu se pot stăpâni, implicit nu pot ține un secret. Cum ar veni, doar oamenii sinceri înjură. Pare adevărată treaba asta doar pentru că se bazează pe o jumătate de adevăr. Dar n-are nici o legătură. Frustrarea nu e o manifestare doar a oamenilor care nu mint. Pe același pattern putem să zicem la fel că oamenii mincinoși înjură, pentru că, atunci când nu se mai pot stăpâni, de fapt scot la suprafață adevărul. Gen iei un mincinos și începi și-l agasezi până când cedează. Și, când începe și înjură, atunci poți afla și ceva adevăruri, pe principiul că își pierde autocontrolul. Ceea ce e, deci, doar pe jumătate adevărat. Adică nici mincinoșii, nici nemincinoșii nu sunt singurii care înjură, și nici nu e preponderent ca mincinoșii, sau nemincinoșii, să înjure mai frecvent. Cu toate astea, ai văzut că eu nu înjur.

– Chiar!

– Plus că majoritatea mă crede un mincinos, deși eu n-am mințit niciodată.

– Ei, hai!

– Și, bănuiesc, ești din categoria care crede că înjurătura presupune sinceritate.

– Mda. Încep să cred și eu că ești un mare mincinos, haha.

– Ai fi în stare, nu?

– Nu știu ce să mai cred.

– Ei bine, asta e disonanța cognitivă, my friend.

– Băga-mi-aș…

– Ha-ha. Chiar clișeele verbale sunt cel mai bun indiciu că lumea nu e conștientă de conținutul adevărului pe care crede că-l apără.

– Mamă, dar ce rău ești!

– Păi nu-i așa? Ia gândește-te! Bine, nu neg existența nivelului meta, când folosim clișeele asumat, conștientizat, dar în mare parte sunt doar niște automatisme. Revenind la înjurătură, la ideea că atunci când înjuri scoți la iveală un adevăr, fie că ești un mincinos sau un nemincinos, nu accepți ideea că de fapt poți înjura și fără să pierzi controlul?

– Păi cum vine asta? Automatism, dar fără pierdut de control? Nu se bat cap în cap?

– Păi poți să deții controlul pe partea cu ținutul secretului, și să nu deții controlul pe partea cu clișeele lingvistice, dar ele nu se sabotează una pe cealaltă, din contră, se susțin. Ticurile în general te ajută să te concentrezi mai bine. Dacă înjurătura te-ajută, de ce să n-o folosești? Dacă poți fi și creativ, cu atât mai bine, nu vei risca niciodată să divulgi vreun secret. Cu cât conștientizezi ce iese pe gura ta, cu atât mai bine.

– Mda, nu m-ai convins. M-am cam plictisit. Mai bine du-te și plictisește-i pe-ăia.

– Mă confuzi cu tabăra cealaltă.

– Ha-ha, ce-ai sesizat! Auzi, dar de ce ai dat exemplul cu scara rulantă, că nu e ok să stea lumea doar pe partea dreaptă? Oare nu pentru că în subconștientul tău ești o persoană de stânga?

– Ha! Hai că mi-a plăcut asta.

(Nicușor Ghiorghe)