Fâşâit. Fâşâit distorsionat. Şi undeva, foarte departe, se încheagă o melodie. Dar abia percepută. Senzație mai degrabă că e doar o aparență.

Ăsta e unul din modurile mele preferate de a asculta muzica. Mă face să mă simt mai aproape de ceea ce sunt, mai aproape de mine.

Când pot să privesc o femeie în ochi fără să mă intimidez, și, în acelasi timp, fără să fiu trufaș, sunt eu.

Într-o comunitate, sunt eu, cel real, doar dacă tac și nu schițez nici o stare. Nu sunt trist, nu sunt furios, nu sunt bucuros. Sunt eu. Dacă încep să râd, mă transform. Câteodată în ceva grotesc, dar cel mai des în ceva frumos. Frumos pentru cei din jur. Când sunt deprimat, într-o comunitate, sunt urât din toate aspectele. Și da, nu sunt eu.

– De ce nu zâmbești? Nu mai fi deprimat! Câtă tristețe în aer!

– Eu mă simt bine așa! E starea mea naturală. Dacă vrei să mă faci să zâmbesc, simt mai degrabă disconfort.

– Nu-ți place petrecerea asta?

– Ba da! Dar nu am de ce să adopt un comportament care nu mă reprezintă. Nu pot să sar în sus de bucurie, pur și simplu. Eu mă bucur și fără să zâmbesc. Uite! Îmi acopăr gura: cum ți se par ochii?

– Da, îți zâmbesc ochii. Totuși, pari prea serios.

– Mie întotdeauna mi-au plăcut oamenii serioși. Îi percep ca pe apropiații mei.

Într-un loc plin de oameni frumoși eu mă simt nelalocul meu. Într-o petrecere pe malul mării, unde toată lumea sare în sus de atâta bucurie, eu prefer să mă urc pe schela amplasamentului, deasupra mulțimii, și să pun proiecții video. Comunic cu ei printr-un mijloc mult mai accesibil mie. Proiecțiile mele nu sunt împotriva lor. Din contră. Ele conțin imagini cu ei de pe plajă, camuflați cu ajutorul efectului de contralumină. E frumos. Mici videocărți poștale învechite. Atmosfera libertății aproape absolute pe care ți-o dă marea. Micile mele mesaje le presar subtil. Știu că nu au timp de discuții vizuale, dar le arunc pe ecran. Le zic ideea mea de a băga în priză vechile televizoare analogice și să închidă computerele. Nu vede nimeni mesajul. Sunt prea fericiți. Nu au nevoie de alt tip de fericire. Nu mă deranjează că nu-mi văd mesajul. Continui să comunic prin intermediul ăsta pentru că e unul pe care îl fac fără să mă transform. Sunt chiar eu. De atâta fericire diferită de a mea, oamenii ăstia frumoși se pervertesc. Alcoolul plutește în respirația tuturor. Obscenități. Variante grotești de a face dragoste. Fericire poleită. Nu mai pot sta în mediul ăsta. Orice fărâmă de comunicare a dispărut complet. Nu e mult după miezul nopții, dar prefer să mă retrag. Mă duc să dorm liniștit, dar dorm ca pe ace.

Un singur exemplu de grea comunicare mă apasă. Cel cu femeia pe care o prețuiesc. Și care nu a putut veni pe teritoriul libertății absolute. Poate pe tărâmul ăsta, neutru, am fi deschis mai multe canale de comunicare între noi. Dar nu a mai putut ajunge.

Ca să evit contactul cu lumea frumoasă, care se urâțește, merg pe plajă foarte mult. Ajung pe o coastă unde micii aventurieri ai plajei nu mai înaintează. Îmi stabilesc o bază. Îmi închipui că sunt naufragiat și îmi fac o colibă din buruieni și bețe. Simt iar că sunt eu. Marea lor nu e ca marea mea. A mea e mai frumoasă.

De atâta beatitudine adorm în noua mea casă, căreia nu i-am făcut încă acoperișul. Îmi propun sa dorm aici peste noapte. Pereții construiți din iarbă țin adăpost. Soarele mă prăjește. Culoarea pielii mele este iar întunecată. A revenit la normal. După doi ani de zile de maltratare, de lipsă a contactului cu soarele, reușeste să fie iar ea. Adorm și visez același tip de vis: ca și când e cu ochii deschiși. Visez că a venit și ea, și suntem singuri pe plajă. Când visez sunt iarăși tot eu. Sunt multe momente când pot fi eu.

Când mă trezesc constat că începe ploaia. Plaja lor e deja acoperită de ploaie. Plaja mea e încă însorită. Îmi dau seama că nu am acoperiș deasupra capului, și, ca să ajung la primul adăpost, trebuie să merg prin ploaie destul de mult. Aici am șansa să-i scap ploii, sau să construiesc repede un acoperiș noii mele locuințe. În apropiere e un soi de plantă ce aduce a rapiță, cu flori galbene și tulpină înaltă. Încropesc repede un acoperiș. Mai găsesc și niște pungi de plastic pe care le desfac și consolidez acoperișul. Mă gândesc că e bine uneori că mai există turiști care aruncă gunoaiele în natură. Deja plouă. Intru în noua mea locuință. După o oră de plouat sunt mulțumit de colibă. Mai trebuie un pic lucrat la detalii. După încă o jumătate de oră nu mai gândesc așa. Coliba e un eșec. A început să picure înăuntru. Singurul loc unde nu plouă este, bineînțeles, sub pungile de plastic. Restul de acoperiș și pereți din iarbă ajută ca ploaia să cadă doar vertical. Ca să nu mă ude ploaia trebuie să adopt poziția de meditare a celor ce practică kung-fu, sau, cum se mai spune, „pe vine”. Constat că mâinile nu am unde să le ascund, și le las sub picăturile ploii. După încă o jumătate de oră, o altă constatare: poziția în care stau e una dureroasă pentru picioarele mele. Am de ales între a suferi de durere sau a fi udat. Prefer suferința pentru moment. Când îmi amorțesc picioarele ies pentru 30 de secunde în ploaie. Intru înapoi pentru că îmi dau seama că nu am schimburi, iar noaptea este destul de răcoare aici. Și aștept sfârșitul ploii, care, într-un târziu, chiar vine.

Pe tot parcursul ploii am conștientizat cât de fascinantă poate fi ploaia de vară cu tot cu sunetele, mirosurile și efectele ei vizuale. Tunetele și fulgerele la început erau undeva în dreapta mea, pe uscat, ca apoi să se miște spre stânga, în mare. Ca o doamnă furioasă care a avut ceva de spus. Și am ascultat tot ce a spus.

Profit un pic de pe urma ei și intru în apa mării care, în urma schimbului de comunicare cu ploaia, a devenit mai caldă și mai primitoare. Vin și amicii mei de pe plaja populată ca să mă salveze și rămân uimiți când găsesc un Robinson gol făcând baie. Ei fiind toți înfofoliți în haine groase și tremurând de frig în mașină. Plec cu ei cu gândul de a mă întoarce aici cu prima ocazie. Deja este casa mea. Încă un loc unde pot fi eu.

Pe plaja lor găsesc totul la fel, astfel încât să mă facă să nu pot fi eu. Așa că prefer să mă plimb printre ei fără să scot o vorbă. Mă gândesc la ea, bineînțeles, și chiar la faptul că ar deranja-o asta. Aș vrea să o văd zâmbind. Dar privirea mea vede doar nisip ud. În afara ariei mele de privit sunt peste tot teribiliști îmbătați și care nu-mi dau spațiu. Au toată plaja și m-au găsit chiar pe mine. Unul se vrea chiar generos și îmi aduce un scaun de la un bar tocmai lângă valurile mării. Refuz politicos fără să scot un cuvânt. Sunt ca un magnet pentru lucrurile care nu-mi plac. Probabil același tip de magnetism pe care îl are ea asupra mea.

Noaptea începe și mai prost decât cealaltă. Mă abordează o tipă frumoasă și cu mintea total sub efectele alcoolului. Măcar de muzica nu ar fi atât de clișeică și în seara asta. Dar nu am noroc, așa că mă duc la culcare iar devreme.

Îmi pun căștile în urechi și ascult ceva fâşâitor. Sunt iar eu. Dar fără ea. Ușor mi se strecoară senzația că nu mai sunt eu. Chiar și atunci când am toate motivele să fiu eu.

(Nicușor Ghiorghe)