Misterul Nopții și Luceafărul Dimineții mergeau în șir indian pe poteca luminată de lună, în urma celorlalți. Vânătoarea fusese un eșec, și, cumva, Misterul Nopții se bucura. Fiind la coada șirului, nu îi vedea nimeni zâmbetul tâmp, deși era lună plină, dar, și așa, era considerat un fel de zeu căruia nu i se închina nimeni, dar căruia îi era acceptat orice. Nu era chiar o umbră pentru ceilalți, din contră, se implica mai peste tot. Fiind considerat cu două spirite, scăpase de rigorile prin care trebuia să treacă ceilalți pentru a fi acceptați. Îl găseai ba în treburile ce țineau de organizarea tribului, unde nu vedeai picior de femeie, ba lângă femei, la gătit, unde, la fel, nu vedeai picior de bărbat.

Luceafărul Dimineții în schimb era foarte afectată. Era prima oară când participa la activitățile bărbătești. Își ascunsese în copilărie spiritul bărbătesc, mai mult dintr-o teamă că va fi ținută departe de celelalte femei, iar acum, că era acceptată, ar fi vrut să dea tot ce e mai bun din ea pentru comunitate. Se pricepea cel mai bine la citit. Cititul urmelor și al stelelor. Ea, spre deosebire de Misterul Nopții, chiar era o umbră. Sau fusese. Nu o remarca nimeni, oricât de benefic era ce făcea. Contribuția ei era atât de firească încât toți o luau de-a gata, ca pe un bun de la zei, nu ca pe ceva de la ea. Și nu o deranja. Își ducea viața cărându-și trupul invizibil printre ceilalți, așteptând ca într-un final să îmbătrânească și să se ducă la zei. Acasă, zicea ea. Până într-o zi, când a luat-o Misterul Nopții odată mai deoparte, în timp ce găteau. De-atunci viața i s-a schimbat drastic. Nu mai are liniște interioară decât când e cu el, dar au început și ceilalți să o remarce acum. Uneori chiar zâmbește.

Când au ajuns în sat, toți s-au dus pe la colibele lor, fără să se mai salute, Misterul Nopții rămânând încă în spatele iubitei lui, cea cu două spirite.

– E de bine, nu te îngrijora!

– Am adus ghinion la prima mea vânătoare. E semn rău. Trebuia să țin ascuns că am spirit bărbătesc. Nu ajută pe nimeni.

– Ba azi ai adus noroc. Zeii îți sunt recunoscători. Ai salvat de la moarte niște biete animale.

I-ar fi răspuns că da, a salvat niște animale și a pus în pericol viața semenilor ei, dar îi plăcea așa de mult vorba lui mieroasă, că mai mereu stătea ore în șir lăsându-l să recite parcă din graiul zeilor.

Ea nu îl credea, în general, i se părea că fantazează, dar ascultând limba zeilor, pe care nu o înțelegea încă, simțea cumva că e și limba ei, și aproape că începea să creadă, aproape că și ea începea să vorbească la fel.

Și chiar s-a scăpat a doua zi, a vorbit din limba mieroasă a zeilor, dar, fiind printre copii, nu i s-a mai părut deplasat ce zicea. Îi plăcea cum li se luminează fețele. Îi păcălise că de fapt carnea le face rău și că ar trebui să mănânce mai sănătos, punându-le în strachini un terci inventat de ea. Le-a zis și că pe animale trebuie doar să le iubim, iar copiii erau super încântați la o așa veste. Misterul Nopții făcea minuni.

Când s-au revăzut, i-a sărit în brațe foarte entuziasmată, aproape plângând.

– Ce s-a întâmplat?

– Iartă-mă că nu te cred mereu.

Pasiunea dintre cei doi era cumva nefirească, dar, fiind amândoi cu două spirite, nu intervenea nimeni în viața lor. El își lăsa mai mult spiritul femeiesc să iasă la iveală, iar ea, abia de acum, spiritul bărbătesc. Dar în mare parte erau amândoi și-una și-alta, și nu se simțeau afectați când un spirit era mai într-o direcție sau mai în alta. Iubirea lor transcedea condiția lor umană, dar se bucurau de orice prilej de a cunoaște o nouă fațetă a personalităților lor și nu se plictiseau niciodată.

Totuși un factor tot intervenea. Frica ei. Așa se născuse. Sau așa credea că s-a născut. Când ceva e foarte bine, atunci apare și teama ei. Și nu mai are stare, se retrage în ea. Iar retrasul mai rău face. Sau făcea. Până să se prindă Misterul Nopții ce se întâmplă, multă vreme o punea pe seama greșelilor lui. Cu toate că ea îi spunea uneori, subtil, când era mai bine, că nu se rezumă totul doar la existența lui. El o lua ca pe o aluzie la treburile firești, că, deh, mai făcea și el boacăne, nu era un zeu perfect, fără să se gândească o clipă la momentele astea ale ei, când nu mai făcea față fricii. Dar, de când s-a prins, o lasă să se izoleze, arătându-i doar că e prin preajmă, nu cum făcea înainte, izolându-se și el și accentuându-i calvarul. De când face asta, aproape că nici nu mai simte când ea se panichează, de multe ori panica o găsește în brațelele lui și ea nu mai fuge, așteaptă doar să treacă. Și trece.

– Ador când coarneIe noastre de melci nu se mai retrag dacă se lovesc.

(Nicușor Ghiorghe)