Sunt în vacanța de vară la Tanti Puica, iar atribuțiile mele sunt: să merg la pâine și la sifoane, să frec covoarele, să nu consum apă și curent, să nu deschid frigiderul ca să nu se dezghețe de la prea mult uitat în el și să nu rămân ultimul copil afară la joacă.

După-amiaza nu am mereu voie să ies afară, pentru că e prea cald, nu sunt destui copii, sau vecinii dorm și facem gălăgie. Mie îmi place căldura la nebunie, dar a) au zis la televizor să nu ieșim și b) aș părea oricum disperată dacă aș sta prea mult afară.

E 3 jumate, sunt transpirată și miros a praf. Apartamentul e la etajul 1 și simt răcoarea de când intru în casă. Mă duc în bucătărie, unde tronează 4 sifoane a câte 2 litri, cărate de mine din Piața mică. Ridic bidonul greu, îl bag direct în gură și țâșnește aproape dureros pe limbă. Am limba geografică, dar nu știu dacă se simte când sărut, pentru că m-am sărutat doar pe mine, pe oglindă. Asta mai înseamnă că orice acidulat mă pișcă mult mai tare. Sifonul e un fel de plăcere pe care ar trebui s-o simt durere, dar mai vreau. Am un tricou gălbui cu guler, pe care-l port de când eram mică și niște egări scurți verzi. Tricoul îmi rămâne mic, pentru că se ridică din cauza sânilor care-mi cresc timid. Din când în când, Tanti Puica mă apucă de ei ca să vadă ce s-a mai întâmplat.

Mă duc în cămară, iau niște sărățele, mușc jumate și pe restul mi le bag în față la pantaloni, sub tricou. Sunt prea lungi, iar atunci când merg mă înțeapă în coaste. Pun mâna pe clanță și o aud pe Tanti Puica din pat: e devreme, abia veniși, mai stai în casă. Ieși mai târziu. Simt câteva firimituri care-mi cad în chiloți. Dormi și tu după-masă.

Dormi și tu după-masă. Nimeni nu m-a auzit vreodată când am spus: Eu nu dorm după-amiaza. Nu dorm ziua. Nu-mi place. Nu există nu pot, există nu vreau. Odată am numărat până la 7456 de cât de tare nu pot.

Mă duc în sufragerie și scot caietele de matematică. Am luat după mine o culegere, în caz că mi-e urât. Mă liniștește să rezolv probleme, să mă pot gândi la un singur lucru, să fiu bună la ceva, să-mi placă ce fac, să umplu paginile astea cu cifre.

Vecinul din fața noastră e profesor de mate. Eu îl bat la cap în vacanță să facem probleme de olimpiadă. Miroase a țigări și cafea și uneori mă duc la el cu mâncare, pentru că Tanti Puica spune că peste vară familia lui e plecată și un bărbat singur are nevoie de o ciorbă. Anul trecut Tanti Puica mi-a făcut cunoștință cu băiatul lui, despre care mi-a spus de când am intrat pe ușă că este cu doar un an mai mare și tocmai a luat capacitatea. Pe moment a fost o veste bună, pentru că de obicei aș fi auzit că anul ăsta, în sfârșit, o să mă schimb(e). Ulterior am observat că băiatul (Vasile) îmi spune mereu că sunt timidă pentru că nu vreau să mă înghesuie pe bancă, așa că m-am bucurat că a plecat. (Și nu sunt deloc timidă, am pus în scenă „Căldură mare” în foișorul din fața blocului pentru toți vecinii). Țara lui este literalmente acolo unde se agață harta-n cui și toată familia râde că mă voi duce după el la coada vacii. Am întrebat de ce n-ar veni el după mine la București. Au spus că e prea aglomerat și nu sunt vaci.

Un alt mare minus este că anul trecut încă mă jucam fațea (pitulușu spunem aici) toată ziua, iar Vasile voia doar să stăm seara pe bancă și să mă înghesuie acolo. Atunci aveam voie să mai rămân afară, iar când suna mama, Tanti Puica îi spunea că sunt la baie (eu m-aș fi prins că e o minciună, căci n-aveam voie să consum apă de stat atâta în baie).

Anul ăsta nu ne-am mai jucat. Suntem prea mari și ne-am simți stupid să ne ascundem după roțile mașinilor, în tufișuri, să ne fugărim ca să scăpăm turma. Îmi e dor de toate astea, dar măcar pe aici mai sunt câțiva copii mai mici. Ei se joacă pe lângă noi, noi stăm de vorbă, îi mai fac să râdă. Însă la București mă simt terorizată că în loc să mai jucăm Castelul sau Rațele și vânătorii se vorbește numai despre muzică, Bravo, haine, cu limbă sau fără limbă și Ai văzut vreodată un labagiu. Mi-e rușine să întreb ce e un labagiu, mai ales că nici ei nu știu să explice decât „unul care face laba”, deși nu definești un cuvânt prin același cuvânt. Am impresia că este ceva ce făceau și băieții în clasă mai demult, motiv pentru care mama m-a mutat la o școală în centru, aleasă după criteriul „să nu schimbi două metrouri”.

De anul ăsta a mai venit un băiat la bloc. Stă la prima scară și e tot în vacanță, ca mine. Dar nu stă doar câteva săptămâni, vine pe 15 iunie și mai pleacă abia pe 15 septembrie. Și e la bunici, nu la rude prin alianță despre care trebuie să explici că o cumnată a bunicii tale îți e mătușă.

E altfel. Nu m-ar înghesui niciodată pe o bancă. Probabil că m-ar întreba dacă mă poate ține de mână, dar nu cred că mă place în felul ăsta. Nici eu pe el. E cu un an, două luni și 19 zile mai mic ca mine. Familia despre care mi-a povestit este foarte frumoasă și conține și mamă, și tată, și soră și sunt toți deștepți și au locuit în alte țări. El doarme până la 1, apoi vine afară și stă doar cu mine și ne povestim tot ce nu mai vorbim cu nimeni altcineva (nu i-am zis că am făcut pipi lângă un băiat când eram mică).

Nu știam că băieții pot să fie și așa profunzi, acum mi-e teamă că eu sunt superficială pentru că am tot încercat să mă adaptez la băieți monosilabici, care ziceau că-mi spun ceva la ureche și de fapt voiau să mă pupe. Și care mă udau cu sticle cu apă ca să-mi arate că mă plac. Alteori mi se pare că ne cunoaștem din totdeauna, semănăm în orice și parcă am fi frați. E chiar bine, vine cu mine când mai vrea un băiat să ne plimbăm, pentru că face cumva și se împrietenește cu ei. De exemplu acum vorbește despre puncte mortale în bătaie cu George, un băiat căruia eu și prietena mea îi spunem Jorj. Jorj ne-a povestit că nu și-a început viața sexuală, și m-am contrazis apoi cu Corina: ea spune că înseamnă că nu a făcut sex niciodată, dar eu cred că a făcut o dată – de două ori, însă nu face dunga – dunga în mod constant, de asta nu e o viață propriu-zisă.

Tanti Puica nu se uită la Înger sălbatic, expresia de unde vine dunga – dunga. Spune că e prea nebună fata aia și se uită mai mult la niște telenovele după amiaza, pe care le ratez, și la cea de la 10, când intru în casă. Anul trecut era Femeia vieții mele, la care genericul începea cu La mujer de mi vida no es normal, și mi se păreau niște versuri glorioase. De fapt, în loc de telenovelă eu prefer să citesc, dar:

1. Nu mă pot duce la mine în cameră, pentru că aș consuma curent
2. Nu pot citi la televizor, pentru că îmi stric ochii doar cu lumina aia
3. Nu pot aprinde lumina nici în camera cu televizorul, pentru că se strică ochii și de la bec și de la TV
4. Nu am lanternă.

Așa că aștept să se culce și apoi citesc pe ascuns până târziu și sunt cele mai bune pagini.

Gardul blocului e făcut din niște frunzulițe mici și grase care miros a crud și a tot ce e mai frumos. Noaptea miroase a regina nopții, se aud greierii și e în sfârșit răcoare. Și băiatul de la Timișoara, care are pielea albă și pe care-l cheamă Cristi, se simte în sfârșit bine vara. Stăm toată seara pe bancă și vorbim. Pe el îl pișcă țânțarii, pe mine nu. Cu fiecare seară se apropie mai mult ziua plecării mele, și cu fiecare seară se face mai întuneric și îi văd figura din ce în ce mai puțin, până îi disting doar dinții mari. Uneori se mai uită lung la mine și nu zicem nimic. E ciudat pentru că nu știu ce să fac. Aș vrea să nu se mai facă ora de mers acasă, mă uit întruna la ceas și aș vrea să-mi zică să nu plec. Dar el se oferă să mă ducă la scară, să se asigure că am ajuns bine (și niciodată să mă înghesuie). Cred că o să fie un băiat foarte frumos când o să fie mare, dar acum arată ca un căprior.

Eu am tot părul în codițe împletite prinse cu elastice colorate (Tanti Puica vrea să le dau jos pentru că ne facem de rușine la bloc și deja m-a văzut administratorul). Trebuie să intru-n casă și Vasile mi-ar fi zis să mai stau, dar Cristi îmi zice mereu să plec dacă trebuie, cred că pentru că e mai mic. Mă enerva Vasile și mă bucur că e plecat, dar e așa nașpa când Cristi nu-mi zice. Și drăguț.

În fiecare seară când intru-n casă simt că am cu mine seara, întunericul, regina nopții, greierii, praful, țânțarii și tot spațiul dintre noi, de pe bancă. În fiecare seară, Tanti Puica mă așteaptă cu cornulețe cu gem și lapte bătut în vase de pământ. Ne uităm la Clona, cornulețele au gem de prune și încerc să reproduc în minte fiecare dialog dintre noi. E cea mai frumoasă viață pe care am trăit-o.

*

Trei ani mai târziu, Cristi mi-a spus că mă iubește.

Și eu.

Bun așa. Atunci poate ar trebui să ne ținem de mână.

(Monica Cristina Tarța)