Atunci când lumea se gândeşte la îngeri, toată lumea crede că suntem albi, lăptoşi, blonzi, cârlionţaţi, moi, pufoşi, cu aripi şi fără pantofi. Rușinos.

Nimeni nu ştie cât de greu este să ne menţinem aşa de rotunjori. Nu avem voie să facem sport, să alergăm prin cer, să ne agităm sau să consumăm energie, nici măcar mentală. Poate vă întrebaţi dacă nu pierdem calorii atunci când dăm din aripi, dar o să vă spunem ceva: nu avem voie să le mişcăm niciodată. Noi stăm, de fapt, suspendaţi de fire de gută. Da, de gută, de asta nu mai există meseriile de pescari şi păpuşari. S-au mutat în cer, pentru că nu există aici nici impozite nici disponibilizări.

Ca să ne păstrăm dimensiunile rotunde avem nevoie să mâncăm numai fursecuri. Fursecuri, pentru că se pun exact unde vă gândiţi. Le urâm cu toţii. Aş zice de moarte, cum ziceţi şi voi, dar aici nu merge cu din astea.

Cel mai enervant este că vouă vi se par delicioase toate astea. Fursecuri şpriţate, sărăţele, cornuleţe, nuci umplute, biscuiţi, checuri şi cozonăcei, papanaşi (pe ăştia îi dăm la cazurile de siluete cu probleme) şi, mai ales, pâine. Pâine, fraţilor, fiindcă vă gândiţi că asta a mâncat şi fratele nostru şi a făcut dintr-una o sută.

Nu aveţi idee cât de mult poftesc la o roşie, dar nu am voie. Zic că după aia îmi pierd fanii şi nu mai au copiii încredere în mine să-i păzesc.

Cum se coc roşiile la soare pe timpul verii! Se fac din verzi portocalii şi din portocalii roşii, roşii cu coaja netedă şi miezul verde cât mai mic, cu suc înăuntru care-ţi rămâne pe buze şi îţi potoleşte setea, cu pulpă ca o cărniţă de roşie, cu gust dulce – acrişor, mai mult dulce şi mai mult acrişor, cu destul gust încât s-o mănânci goală, ca pe măr, şi să ţi se prelingă pe bărbie. Aia-i viaţă!

(Monica Cristina Tarța)