Mâna lui Dumnezeu. Asta a spus Maradona după finala Cupei Mondiale, contra Angliei – când a marcat un gol cu mâna. Şi, la asta, ne gândeam şi noi, cu ochii la graffiti-urile cu „Maradona per sempre!”, înşirate aproape pe fiecare zid, în Napoli. Venisem aici pentru un curs de-al Rosanei, la Universitate – despre nu ştiu ce poeţi avangardişti români. Florenţa, din gara Santa Maria Novella, c-un tren care zburda cu 300 kilometri pe oră, până-n Roma, apoi înspre Napoli, trecând razant pe lângă Vezuviu. Ne-am dus spre hotel, prin traficul îngrozitor, plin de motociclişti care, practic, te împingeau scuturând din acceleraţie, pe trecerea de pietoni. În hol, ăştia afişau oaspeţii – ceva de genul Welcome / Benvenuto, Mr. (sau Ms.) – după care urma numele. Însă, deştepţii le inversaseră, ca de obicei: scria doar Mr. Rosa. Am urcat, ne-am dichisit după drum, şi-am coborât la masă, într-o trattoria de-alături. Apoi, am înaintat obosiţi către Universitate, prin ploaia incredibilă de vânzători ambulanţi şi traficanţi de droguri. Rosana şi-a ţinut conferinţa (mi-am amintit – despre un poet necunoscut, ăla, Naum – şi ceva c-un volum al său, Coridorul somnului, sau cam aşa ceva – le încurc fiindcă-mi apare, instantaneu, L’homme assis dans le couloir, a lui Duras). A ieşit bine, părea mulţumită, aşa cum o vedeam, în reflex, plimbându-ne pe faleză, pe lângă Castel dell’Ovo – adică, fortăreaţa oului. Ne-am zis, pe loc: n-ar fi mai bine să facem şi noi un ou? Cred că-n acea noapte l-am făcut, în camera de hotel ieftin de lângă gară. A doua zi, dimineaţa, am luat trenul înapoi înspre Florenţa. Se anunţase furtună, fulgerele ne-ardeau ochii, iar tunetele răsunau, îndepărtate, cu întârziere, şi parcă stinse. Cu toate astea, mergeam cu 300 kilometri pe oră, prin munţi, într-o perdea de ploaie. Când am ajuns, în Santa Maria Novella, Rosana a coborât, uşor ameţită, din tren, şi mi-a spus: „Asta chiar că-i mâna lui Dumnezeu”. Am luat-o, pe lângă Dom, spre Borgo degli Albizi, şi-am urcat. Totul mustea de apă, chiar dacă ferestrele fuseseră închise. În balta din faţa geamurilor pluteau cărţile pe care le lăsasem în pervaz. Am ridicat una şi am citit titlul: era Culoarul somnului, de Gellu Naum, în italiană. Am strâns apa, am lăsat cărţile la uscat, o pizza de la restaurantul de jos, apoi am scris toată noaptea. Nici nu mai ştiu când ne-am strâns în braţe – doar c-am simţit că Maradona n-ar fi dat golul ăla fără noi.

După una dintre-aceste nopţi pline de chinuri, de căutări, de referinţe bibliografice încrucişate, de verificări ale traducerilor, de scris, corectat, adnotat – nopţi pline de şampanie – Rosa mi-a făcut o propunere. Mai precis, eu am făcut-o, dar prin mintea ei. Eram la cafea, pe verandă, cu ochii la cerul sticlos, abia limpezit după ploaie. Cu câteva zile-nainte, pe când ne-ntorceam din Napoli, ştiţi că turnase la greu. Fluviul Arno crescuse deodată şi-nghiţise trandafirii de pe malul societăţii canotierilor, unde ne făceam siesta, cu picioarele-n apă. A îngenunchiat c-un picior, prin corpul meu, şi m-a întrebat: „Vrei să fii soţia mea?”. Am rămas confuz (sau confuză, din corpul ei). Mi s-a părut straniu să-i răspund, încă ridicată, aşa c-am îngenuncheat şi eu şi-am zis „Cred că da”. A luat un firişor de lavandă, de pe balustrada terasei, şi-a împletit un inel. „Şi”, a zis, „să întemeiem o familie?”.

Familia. Hmm, mârr, bârr, miauuuu, mor-mor. Nu ştiu ce-i familia. Cred că, dac-aş fi ştiut, n-aş mai fi putut avea o familie. Poate că prima dată am simţit-o într-o vară, în grădina bunicii de la Găneşti, cocoţat într-un vişin, de unde agăţam bobiţele, pe jumătate putrezite, alea care-aveau gustul cel mai bun. M-am întins dup-o vişină, şi-am privit în jur, din vârful pomului. Tot pământul ăla era al nostru – cu gustul, aproape palpabil, dulce-acrişor de vişină. Se vedeau, în zare, casele din Cavadineşti, de pe deal, plantaţiile nesfârşite de grâu – şi de viţă-de-vie. Până şi iazul sticlea, în soare. Acolo-am fost, cu unchiu-meu, trăgând de undiţa de care nu se-agăţa niciun peşte. Am rămas, jumătate de zi, în sanatoriul de boli mintale din Găneşti, abandonat în parc de mătuşă-mea, care lucra acolo. M-a abordat un nebun, cu ochii sticlind ca şi iazul, şi mi-a ţinut un discurs despre Ştefan cel Mare – erou al creştinătăţii, care-a oprit vreo jumătate de milion de turci să înainteze prin Europa, şi, după-aia, înspre America. De-aceea, spunea nebunul, sticlind din ce în ce mai tare, statuia Libertăţii ar trebui să fie cea a lui Ştefan cel Mare. Eu îl îngânam, aprobator, de teamă să nu-l enervez. Dar, pe măsură ce dădeam din cap în semn că „da, da”, am realizat o chestie: avea un discurs perfect logic, numai că de o logică paranoidă. Nu era nicio legătură între venirea mea la Găneşti, la bunică-mea, între vişin şi invazia turcilor sau bătălia de la Podu-Înalt, başca statuia Libertăţii din New York. Nu avea să fie nicio legătură între Proclamaţia de la Timişoara, mai apoi, cu acel celebru punct 8, şi Proclamaţia de la Podu-Înalt – făcută în replică, la mişto. Cumva, părea că bunul nostru simţ era, el însuşi, paranoid. Că eram într-o lume întoarsă, de nenumărate ori, pe dos. Aici era o mână-a lui Dumnezeu care ne fentase. Sau care ne parase, de patru ori, cum făcuse Duckadam în finala Cupei Campionilor. Şi acea Pretty Woman, care bătea, în pat, din picior, de patru ori, strigând: „Trei mii de dolari!”. Nu era mai simplu să bată de trei ori? Erau interstiţii, spaţii vide, aştepând suflul, care să le umple. Golul, în care cazi urcând. Între ele, între golul lui Maradona şi reluarea fazei, între cele patru penaltiuri apărate de Duckadam şi al cincilea, între cele patru ţopăieli ale „frumuşicăi” – şi-ai săi 3000 de dolari, între turcii care invadaseră Europa şi statuia Libertăţii, între soare şi stele – era cezura. În sanatoriul acela din Găneşti, mai bine zis, privindu-l din vişin, am simţit deodată c-o să-mi trebuiască o femeie, că numai ea va închide falia – că-i mâna lui Dumnezeu.

(Mircea Țuglea)