mircea tugleaViena, în vara anului 1997. Coafura rezistă. Stau într-un cămin studenţesc, aproape de centru, Haus Döbling. Se fac câteva staţii, cu tramvaiul 38, din Piaţa Universităţii. În tramvaiul ăsta-am citit, de curând, cele Drei Geschichten ale lui Patrick Süskind. Cu tramvaiul, care merge până sus, în Grinzing, mă duc şi mă-ntorc în fiecare zi la sau de la Universitate. Un pic mai încolo, a fost internat Eminescu. Însă-acum sunt aici, în camera mea de cămin, dimineaţa devreme. Abia m-am trezit, şi-observ că sunt singur. Până când iese ea, din cabina de duş, înfăşurată-n portocaliu, cu un prosop pe trupu-i gol, umed. O trag aproape instantaneu în pat. Mai bine de-o oră ne zvârcolim, ne adulmecăm pielea, degetele picioarelor, sexele. După care facem din nou, împreună, duş, şi ieşim în oraş. Este pe undeva un fel de talcioc, flohmarkt, în vieneză, adică o „piaţă de purici”. Se ţin aproape zilnic târgurile astea – fiecare vinde sau cumpără ceva. Şi, de cele mai multe ori, în curţi sau în faţa caselor, în locuri deloc conformiste. Ea îşi ia două discuri de vinil şi nişte mărgele, iar eu, ediţia completă, în două volume, a operelor lui Heine. Mergem să mâncăm ceva, la un Schnitzelhaus, apoi ne-ntoarcem la cămin. Dormim, îmbrăţişaţi. Seara, ca să mai câştig ceva bănuţi, fac pe barmanul la restaurantul căminului studenţesc. Este deschis doar câteva ore pe zi, de la 8 seara la 12, şi cei care servesc o fac prin rotaţie – fiind, desigur, din cămin. Dacă tot sunt de-aici, mi-am zis, de ce n-aş face şi eu treaba asta? În definitiv e o muncă cinstită, şi care nu presupune decât să torni nişte băuturi. Aşa c-o invit şi pe ea, îi prepar un cocktail şi, în timp ce-l soarbe, observ cum mai mulţi tipi se-apropie de masa la care stă, singură. Le spun, amical, să se-ndepărteze, mai vin şi eu pe la masă, când nu sunt comenzi, ca să se vadă că-i însoţită. Se rezolvă. Atmosfera-i una calmă, fără scandal. După ce se-nchide barul, mă gândesc ce să facem. Îi propun o plimbare pe acoperişul căminului. Am mai fost pe acolo, cu Achim, vecinul meu de palier, născut în Franţa şi care studiază, culmea, -n Viena. Mi-a arătat cum se ajunge pe-acoperiş şi cum, de-acolo, se poate vedea panorama oraşului, luminile sale, „copacii burtoşi picotind”. Urcăm scările, trecem de ultimul etaj. Suntem pe-acoperiş. Ea se rezeamă de bară, iar eu, din spate, simt ceva irezistibil. Mă apropii, îi ridic fustiţa scurtă, de vară, şi o pătrund. Este riscant, dacă aş fi prea brutal aş putea-o arunca peste balustradă. Lent, trebuie să fie lent. Într-un târziu, încleştaţi, rămânem privind stelele de asupra Vienei – în vara anului 1997.

(Mircea Țuglea)