14195456_1126613597431527_2155601023455341839_o

Astă-vară, singura noastră vacanţă a fost în august, dar de-aproape o lună. Ce-i drept, stăm la 10 minute de malul mării, am lenevit multe ore pe plajă, deci s-ar putea pune şi ele. Ca vacanţă. Dar, s-a făcut norocul şi-am primit o rezidenţă de creaţie la memorialul Ipoteşti, unde a crescut Eminescu. În funcţie de asta, am reprogramat totul. Mai întâi la Predeal, unde am sărbătorit-o pe Camelia, la Poiana Secuilor, privind la „bradul din Pisa”. Apoi, spre Buzău, unde i-am lăsat pe copii. A doua zi, mai departe, spre Iaşi. Acolo, la Casa Pogor, îşi ţinea şedinţele cenaclul Junimea, şi acum, în grădina din faţă, avea loc un spectacol cu lasere cum n-am mai văzut. Mi-a dat nişte idei, ca să zic aşa. Cum ar fi arătat Eminescu aureolat de lasere? De fapt, Eminovici, fiindcă în povestea mea – Ipoteza Ipoteşti, care porneşte de la un fragment publicat aici – nici nu ajunsese să se cheme Eminescu. Apoi, după o masă cu Mirel Cană şi Ovidiu Nimigean, spre Botoşani. De-acolo, către Ipoteşti. Nu mai fusesem de vreo 20 şi ceva de ani, dar ţin şi acum minte ziua când, împreună cu Dan Lungu şi Sorin Dinco, am luat-o la pas, din Botoşani, ca să vedem „lacul nuferilor albastru”. A fost ca o întoarcere. Între timp, mă sunase şi Elsa, ca să mă invite în Vama Veche, unde vroia să-mi dea antologia în care eram şi eu, alături de alţi constănţeni – Einladung nach Rumänien („Invitaţie în România”) – recent apărută în Germania. N-am prins-o. Eram pe drumuri, între maşini, trenuri, autocare şi microbuze. Ba chiar, în traseul spre Predeal, la o oprire, Renault-ul nostru refuzase să mai pornească, pe autostradă, după Cernavodă. L-am tractat până-n Feteşti, unde-am rezolvat, la un service auto – era de la o siguranţă a bateriei. Aşa mă simţeam şi eu, tractat, încă-o dată tractat, la nesfârşit. De parcă cineva mă trăgea de sfoară. În fine, am ajuns la Ipoteşti, tractând la rândul meu bagajele – de unde m-au preluat gazdele. Am dormit o zi şi-o noapte, de oboseală, după care am început să scriu la Ipoteză. Ipoteştiul e-un sat măricel, la vreo 10 kilometri de Botoşani, dar are de-abia vreo două magazine, care sunt şi crâşme – sau, mai degrabă, sunt în primul rând crâşme. Nu găseşti deloc ceva de mâncare – ci doar de băut – iar localnicii sunt foarte circumspecţi în a-ţi vinde, de exemplu, ţigări de contrabandă, venite din Ucraina. Am trăit câteva zile cu conserve, dormind şi scriind, până când a apărut ea – Camelia. Care, ca traducătoare, voise neapărat să participe la colocviile de traducere ce tocmai începuseră la Ipoteşti. Erau acolo nume mari, probabil dintre cele mai importante – unii lucrau deja la Solenoid-ul lui Cărtărescu, alţii la Ivan Turbincă al lui Creangă – ba chiar şi la Cazemata lui Tudor Ganea, amicul nostru comun. Mi-am mai revenit, odată cu sosirea ei. Au fost nişte nopţi extraordinare, în care se simţeau aproape pe viu scurtcircuitul, conexiunile trezite de asocierile făcute, ce îţi dădeau, efectiv, impresia că gândeşti, că ideile plutesc. Uneori, pe anumite zone, traducătorii erau mai buni cunoscători de literatură română decât mine. Jonglau cu nume, cărţi, imprevizibil – dar nu m-am făcut de râs. Nu m-am lăsat, dar nici n-am mai scris nimic, zilele acelea. Confruntarea live între atâtea experiențe culturale, lingvistice, și atât de diverse (din 14 țări) – m-a epuizat. Îmi rămăseseră câteva pagini, de încheiere, pe care le-am făcut acasă, la Constanţa. Şi, în ultima noapte, a fost concertul. Venise o trupă, cu chitare – dar, treptat, în foişorul din mijlocul parcului, a fost acaparată. Traducătorii cântau, acompaniaţi de zumzetul de chitară, în româneşte. Erau vreo trei-patru, toţi cântând impecabil (asta înseamnă: cu dor şi jale) în română. Momentul culminant a fost când Bartosz, din Polonia, care vorbea aproape fără accent, a început să cânte „Am iubit o ardeleancă, şi-o moldoveancă, şi-o prahoveancă”. „Dar în ciuda tuturor / O să iubesc până mor”. După care, clătinându-se (Bartosz se cam ameţise, dar era el însuşi cam ameţit, în sensul bun – chit că era profesor de latină şi greacă) – a început să alerge printre mese, atingând femeile cărora le cânta: „Am iubit o franţuzoaică, şi-o italiancă, şi-o bulgăroaică”, „Am iubit o catalancă, şi-o unguroaică, şi-o constănţeancă” (asta din urmă, referindu-se la Camelia). „Dar în ciuda tuturor / O să iubesc până mor”. A fost un moment magic, puţin spus. Nu-l pot compara decât cu un alt trip, cel din preajma revelionului din 2006, tot împreună cu Camelia, în care înaintam prin noapte spre Viena, cu autocarul. La Sibiu fuseseră 15 grade, şi soare, dar pe măsură ce ne-apropiam, vremea se schimba: începuse să ningă. Deja, în Ungaria, autostrada era acoperită de zăpadă. Mergeam înspre nicăieri, pe un câmp alb – cam asta era senzaţia. Când am ajuns, Viena era acoperită de nămeţi. Şi cu toate astea, am petrecut revelionul pe străzi, mai ales pe celebra Kärntnerstrasse, care duce de la Dom către Operă – de unde, după aceea, ne-am retras către cămăruţa noastră, din Fasaniengasse. A doua zi am mai colindat un pic, observând cum zăpada se topeşte şi cum este curăţată, iar în a treia am putut vedea, în sfârşit, vestiţii cai lipiţani – cărora le-am spus, atunci, tripiţani. Astă-vară, vacanţa noastră a fost în inimă, nu în spaţiu. Ne-am întors la Constanţa, urmând acelaşi traseu complicat, şi am sunat-o pe Elsa. Nu mai era.

(Mircea Țuglea)