Aveam un amic – pe care, din păcate, nu-l mai am. Fiindcă s-a schimbat foarte mult, nu înțeleg de ce. Am petrecut nopți întregi împreună, am făcut petreceri în casa iubitei lui, profesoară la Litere – mi-a spus despre propria mea iubită, pe-atunci, că-i o femeie tare bună, și m-a sfătuit, după ce m-am despărțit de ea, s-o invit la cafea. Atât. Sigur, să merg în Viena doar pentru cafeaua asta. Era foarte logic… După ce i-am spus că nu pot, mi-a sugerat să fac yoga. Și, după care, a mai comandat o bere: nu era, să ne-nțelegem, tipul care să bea la nesfârșit – numai că soluțiile lui erau extravagante – deși poate c-ar fi mers. Câteodată, rezolvările complicate sunt cele mai simple, mai ales cele ale-unui fizician. Țin minte, ca să închei, că, întorcându-ne de la ziua mea, sărbătorită într-un bar, ne-am repliat, de amețiți ce eram, la el acasă. Revăd și acum, ca printr-un ecran, fața curioasă pe care o făcuse scrutând prin ferestrele barului. Îmi amintesc că, în încercarea (din casa lui) de a-mi folosi telefonul mobil, am apucat telecomanda – care s-a deschis fix la un canal de filme porno. M-am uitat câteva clipe și-am adormit tun. Însă, toată noaptea, televizorul a rămas deschis. Când m-a trezit, amicul zâmbea – numai porcării ai în cap! Mai rețin și fabula lui favorită, cea cu: dacă în tot universul ar exista doar două cutii de Coca-Cola, fiecare la câte-o margine, iar una ar fi deschisă – ce crezi că s-ar întâmpla cu cealaltă? Precaut, am răspuns că nu-i important asta, ci, mai degrabă, cine va deschide una dintre cutii – fiindcă ele, oricum, vor rezona, chiar și la distanță de miliarde de ani lumină. Bravo, mi-a zis, ești genial! Ceea ce, recunosc, sunt.

Mai târziu, și mai ales după moartea tatălui său, prietenul a dispărut – cel puțin din peisajul nostru. M-am întâlnit cu el, întâmplător, la Metro, unde căuta niște cauciucuri all seasons pentru mașină. Știam deja că devenise indescifrabil, în sensul că nimeni nu-i mai putea desluși motivațiile, raționamentele. Dar nu m-am așteptat la asta – să mă întrebe, după câteva vorbe schimbate: crezi că nu știu ce-ai făcut astăzi? M-am gândit, câteva momente, la ce făcusem, Singurul lucru care-mi venea în minte, așa, mai reprobabil, cică, era că făcusem dragoste cu soția mea. Nu dădusem cu bâta-n cap nimănui. Dar, chiar în timp ce mă gândeam la asta, el mi-a zis: vezi că știu? Și am simțit o durere bruscă, în minte, o necesitate de a-mi proteja gândurile, de parcă el, realmente, ar fi putut să le citească. Aproape c-am leșinat, acolo. Cineva îmi scotocea prin cap. Abia într-un târziu, în care m-a ținut ca-n transă, am reușit să mă eliberez – mi-a băgat o chestie care amintea surprinzător de un sofism antic – iar eu i-am spus: hai, bă, ăsta-i paradoxul lui Zenon! lasă-mă cu schemele astea! Mi-a zâmbit și-a plecat – dar câteva secunde a reușit să-mi cuprindă mintea și să afle tot ce era în ea. Chiar și acum, când scriu, am senzația c-a fugit cu toate informațiile pe care bietul meu creier le ține stocate pe undeva. For all seasons.

(Mircea Țuglea)