Cea mai amuzantă şi tragică experienţă în presă – a mea, fireşte: Preda’s. Undeva în jurul anilor 2000, mai înainte sau poate mai după, când deja scosesem vreo sută de numere ale Suplimentului de Marţi, în ziarul Observator de Constanţa. Aveam ceva vână, cum s-ar zice – şi nu ceva în vene. Eram profesor la liceul Mircea, unde mă duceam chior de somn şi mă-ntorceam chior de-oboseală. Scoteam şi-acolo o revistă, zări alb astre – al cărei nume venea din titlul, foarte romantic, al vechii reviste a liceului: Zări Albastre. Alături de nişte puştoaice entuziaste, şi totodată acide, cinice, pe care nu ştiu cum de le ademenisem în capcană. Poate fiindcă eram, la acea vreme, eu însumi un puşti – ceea ce nu ştiu dacă mai sunt acum. Nu mă interesau, atunci, decât discuţiile nesfârşite, fie împreună cu prietenii apropiaţi, fie cu puştoaicele de la Mircea, despre literatură – în fine, despre jurnalism şi alte chestii conexe. Şi, realmente, acele zări alb astre au fost, vreo doi ani – dacă nu cea mai bună, cu siguranţă cea mai vie revistă culturală din Constanţa. Cu redacţie online, deadline-uri şi alte muzici şi faze (după romanul lui Ovidiu Verdeş). Însă, în tot acest timp, cam făceam foamea, drept să vă spun. Nu dădeam (n-am dat niciodată) meditaţii – în afară de ceva lecţii private de engleză, pe când mă aflam la Viena. Salariul de profesor, sau ce mai luam de la ziar, era invers moţului de pe fes: se termina brusc. N-aş fi putut niciodată să am o familie – n-aş fi vrut – deşi predam în cel mai bun liceu din oraş şi scriam la unul dintre cele mai prizate, pe atunci, ziare din Constanţa.

În aceste condiţii, a părut ca o intervenţie divină invitaţia de a face parte din redacţia unei reviste de artă: Preda’s. Cu salariu, cu tot. Cu telefoane mobile gratuite, cu trafic nelimitat în grup – ceea ce părea o minune. Invitaţie transmisă prin amicul Dan Perşa, aflat atunci la Bucureşti, dar care, aflând de ofertă, şi-a părăsit jobul bine plătit de la editura sau tipografia unde lucra şi-a venit repede la Constanţa, cu gândul că va fi mai aproape de casă. I s-a alăturat imediat, convins tot de el, Florin Şlapac, neuitatul romancier şi traducător al lui Lowry, cu al său roman Sub vulcan (cineva spunea, pe blogul, cândva celebru, terorism de cititoare, că nu l-ar fi înţeles niciodată pe Lowry fără traducerea lui Florin Şlapac). Şi-aşa s-a format un mic comitet, care m-a chemat, după aceea, şi pe mine, ca pe un fel de secretar de redacţie. Extraordinar, am spus, este o ocazie care nu trebuie pierdută! Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Măi să fie!

Precaut, totuşi, am încercat să văd care-i treaba. Cine-l cunoştea pe acest Preda, şi de ce vroia el să facă o revistă de artă? (Nu-mi amintesc prenumele său, nici nu vreau să-mi mai vină în minte). Ce revistă să fie asta, după modelul caselor de licitaţii Sotheby’s, sau Christie’s – adică Preda’s? L-am rugat pe un alt amic, pictor, care-l ştia, să-i facem o vizită – iar el a aranjat întâlnirea de gradul trei. Care s-a desfăşurat… într-un apartament de vreo cinci camere din Tomis Nord, la parter – un veritabil muzeu în miniatură (şi totodată sediu de redacţie sau locuinţă personală). Am făcut turul muzeului (apartamentului) admirând Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi, şi-o seamă de alte sculpturi faimoase într-o sală (pardon, cameră) dedicată lor. „Dar cum?”, a zis amicul meu pictorul, „Cuminţenia pământului nu-i în Franţa?”. „Aş”, a zis Preda, „aia-i o copie. Ăsta-i originalul”. Ne-a arătat apoi, în sufragerie, deasupra unui frumos birou luat de la Metro pentru redacţie (ştiu asta fiindcă căutam şi eu, pe atunci, ceva similar) – ne-a arătat, aşadar, un alt celebru tablou de Victor Brauner, cică autentificat chiar de Amelia Pavel, al cărei bileţel ataşat pânzei, pe spate, (dac-o fi fost al ei) spunea ceva ilizibil de genul „certific că…” Şi, la capătul turului, chiar în camera nupţială, o imensă pictură atârnând deasupra patului matrimonial. „Ei?”, a zis. Amicul meu pictor şi-a frecat un pic barba şi-a murmurat: „P-ăsta parcă-l ştiu… Nu-i unu’ din Craiova?”. „Glumeşti?”, a răspuns Preda. „Uită-te la semnătură!”. Ne-am apropiat de fresca magnifică şi-am văzut cum scria clar: Pablo Picasso.

Am plecat complet nelămuriţi. Nu înţelegeam ce vrea să facă. Dacă ce avea, în apartamentul din Tomis Nord, era autentic – putea să vândă o singură lucrare şi să trăiască pe Coasta de Azur tot restul vieţii. Cuminţenia pământului este cotată acum la 20 de milioane de euro. Însă, cum spuneam, eram un puşti. Mă atrăgea ideea de-a fi redactor al unei reviste de artă, cu salariu plin, toate alea. Şi adevărul este c-a şi plătit, vreo două luni, în care au apărut două numere ale revistei, iar al treilea era în curs. Din fericire, n-am publicat nimic în acele numere, ci am asigurat doar corectura şi structurarea lor. Şi Dan Perşa, şi Florin Şlapac, au mirosit că-i ceva putred. În ultima vreme, din aceste două luni, apăruseră figuri ciudate în aşa-zisa redacţie – câteva proaspete bacalaureate (devenite pe loc corectoriţe – dar care, evident, serveau altor scopuri), nişte băieţi care nu ştiu ce făceau, în afară de-a cere tot timpul calculatoare şi softuri mai noi şi mai scumpe, încât sufrageria lui Preda se transformase într-o magazie, cu Victor Brauner (cel „autentificat” de Amelia Pavel) tronând deasupra. Nu ştiam cum să mai scap de acolo. M-am folosit de-o dispută cu una dintre fete ca să-mi dau demisia – şi în câteva zile au plecat şi Dan Perşa şi Florin Şlapac. Era, cum a fost clar după aceea, planul unei mari escrocherii: revista Preda’s vroia, pur şi simplu, să confere „legitimitate” falsurilor lui Preda. Pe el nu l-am mai văzut, după această „muzică şi fază”, decât o singură dată – când a venit, în faţa blocului meu, să-i dau înapoi telefonul (acela primit „gratuit”) – şi i-am condiţionat asta de plata salariului. Din Preda’s au mai apărut două numere. Însă, mă gândesc acum, ceea ce-i bine este c-am avut, chiar şi imaginar, un Pablo Picasso la Constanţa.

(Mircea Țuglea)