Acum zece ani mi-am părăsit orăşelul natal. Nici nu îndrăznesc să-l revăd. Pe locul unde am simţit prima dată cum carnea mi se trezeşte, între tufe de liliac, se ridică acum vreun snack-bar. Şi poate că-n camera de unde priveam înserările zace-un bătrîn pe moarte, o femeie ce naşte. Îmi amintesc cu crispare copilăria-mi chinuită. Dimineaţa cînd, cu tatăl şi fratele meu, am plecat la pescuit pe una din bălţile din împrejurimi. Eram numai noi, între bărbaţi. Unul căra undiţa, celălalt, plasa cu momeală şi ceva de-ale gurii, eu ţopăiam înainte fără să car nimic. Nu ştiu dacă am prins ceva, căci în bălţile acelea doar c-un noroc fabulos se prindea peşte. Era un act ludic, să pleci la pescuit. Mai uitai de cozile nesfîrşite, de pîinea, zahărul şi uleiul raţionalizate. De discursurile delirante de la televizor. Televizorul nostru vechi, cu lămpi, care mergea doar luînd pumni. Se strica exact în timpul meciurilor de fotbal. Atunci tatăl meu se ridica hotărît, ca un şef de trib, se apropia de televizor şi-i trîntea un pumn în carcasă. Timid, bîlbîindu-se, el îşi revenea, ba chiar îţi dădea o clipă senzaţia că transmite alt meci, mai tăios. Nu îndrăznea să saboteze congresele, cîntecele patriotice şi telejurnalul. Îl şi vedeam pe tata dîndu-i una în cap tovarăşului, prin carcasă. Ar fi fost şi ăsta un act ludic, ca pescuitul. Ne întorceam în oraş prin dreptul micii fabrici care acum se numeşte American Packaging. Este cotată la bursă, cu acţiunile ei se fac speculaţii. Ajungeam obosiţi, arşi de soare acasă, în blocul cu patru etaje de lîngă Protopopie. Aşteptam seara înfriguraţi, începea campionatul de fotbal. Vecinul se lăuda că prinde televiziunea rusă, doar c-un fluturaş de tablă drept antenă. Ne chemase la el să ne-arate minunea. „Păcat că n-am colorr, domne“, ofta în timp ce ne aşezam. „Ştiţi cum se vede? Să morri, nu alta!“. O spunea aşa de convins, cu rîrîitul lui comic, că ne şi imaginam un ecran pe care culorile se tîrau ca nişte viermişori mici. Pe ecran, oamenii arătau ca parchetul de lemn lăcuit, roşul ca florile din covor, ne lămurea. Apoi aşeza fluturaşul de tablă pe televizor şi începea să-l rotească. Cînd îi reuşea o imagine clară se întorcea mîndru spre noi. Urmăream cîteva secvenţe, pînă cînd ecranul se umplea iar de purici. Îi întrebam cine cu cine joacă. Nu sînt sigur nici acum că ştia. Ascultam vocea crainicului, pe ruseşte. Era ca un cîntec de piţigoi.

Mai tîrziu, după ani, au apărut în orăşel primele aparate video. La mîna a şaptea, mărci pirat. Casetele erau uzate, rereînregistrate, imaginea doar o ceaţă. În casele de cultură s-au putut viziona o vreme filme uşoare, chiar sexy, pînă cînd tovarăşul le-a interzis. Au apărut imediat tipi care închiriau pe sub mînă casete, găşti care organizau serate. Cîteodată colindam împreună cu ei în căutare de fraieri. Pe unul l-am prins cînd ducea gunoiul. A venit după noi cu găleata goală ca un căţel, şi s-a întors a doua zi dimineaţa. „De la gunoi”, le-a spus părinţilor rămaşi mască. Cu banii strînşi ne aciuam pe la vreo terasă şi înfulecam cîteva beri. Ne îngrămădeam apoi într-o garsonieră mizeră, holbîndu-ne pînă-n zori fascinaţi la ecran. În urma noastră rămînea o duhoare de lenjerie murdară, vîscoasă. Plecam pe străzi ameţiţi de bere, cu instinctele răscolite. Le urlam porcării gospodinelor care trebăluiau prin balcoane. Treceam în viteză, ca dintr-o maşină decapotabilă, pe lîngă cozile de pensionari care-şi aşteptau cuminţi, cu sticlele zdrăngănind în sacoşă, rîndul la lapte. Ceva ireal plutea-n aer, polenul unei alte lumi. La început cozile erau liniştite, scurte ca nişte idile. Apoi trebuia stat cu rîndul, pe scăunele rabatabile. Toată familia participa. O rumoare electrică străbătea coada la apariţia camionului cu marfă. Se îmbulzeau către uşa magazinului agitîndu-şi cartelele. Se striveau unii pe alţii, viermi scăldaţi în sudoarea comună. Într-un tîrziu, vînzătoarea le deschidea uşile cu gesturi de oficiantă. Plecau victorioşi agitîndu-şi plasele, spre casă ori în căutarea altei cozi. Îşi şopteau misterioşi ultimele zvonuri, cînd se „bagă” marfă şi unde. Cam toate produsele alimentare erau raţionalizate, dar şi aşa mulţi n-apucau să le cumpere. La extrem, cozile se formau cu două zile înainte. Aşteptau nopţi întregi, jucînd table şi povestindu-şi bolile, venirea maşinii de marfă. Cotcodăceau voioşi, ca-n jurul unui foc de tabără. Ai mei m-au trimis de cîteva ori la întrunirile lor nocturne. Le ascultam în scîrbă poveştile fără capăt prin care-şi savurau decăderea. Cînd orăşelul adormea, plecam pe străzi fără ţintă. Fumam privind stelele. Nu putea fi adevărat. Lucrurile astea erau mai ireale, mai ceţoase decît femeile fără chip din filmele porno. Decît luminile marilor oraşe, pe care nu le văzusem niciodată. Se întîmplau parcă sub un clopot de sticlă. Mă învîrteam ameţit printre blocuri, deznădăjduit. Ajungeam la leagănele din spatele liceului industrial. Scîrţîiau îngrozitor, într-un urlet ruginit. Scrîşnetul lor metalic, monstruos, tăia ca un fierăstrău liniştea oraşului adormit. Şi nimeni nu se trezea din coşmar. Eu mă roteam nebuneşte, dîndu-mă peste cap. Vedeam fulgi purpurii de lumină, linii tremurînde. Eram înlăuntrul vîrtejului, în vortexul unde spaţiul-timp se încolăcea în el însuşi. Cînd leagănul se oprea, plecam clătinîndu-mă, cu ochii în lacrimi. Totul era cumplit de adevărat. Nu exista nici un coşmar din care să te trezeşti.

Ne-am mutat la Constanţa, oraş scăldat în mirosul sărat al mării, asurzit de sirenele vapoarelor. Locuiam într-o baracă din unitatea militară unde lucra tatăl meu, fără căldură şi apă caldă. În schimb, puteam fura oricît curent. Iernile ne strîngeam toţi într-o cameră, căci aveam un singur calorifer electric. În timp ce tatăl meu dormea, eu citeam, ascultam muzică la tranzistorul care l-a însoţit toată armata. Scriam versuri, încolăcit în pătura aspră, militară. Plecam la cursuri, dimineţile, avînd creierul încă adormit. Autobuzul se tîra ocolind gropile, plin de navetişti şi ţigani. Coborînd, parcă săream dintr-o ladă de gunoi. Mă dezmeticeam urcînd tot bulevardul Tomis, şi-n mers cloceam alte versuri. La cursuri răspundeam tăios că nu ştiu, dacă vreun profesor cuteza să mă-ntrebe. Citeam enorm, ochii îmi scînteiau ieşind din bibliotecă. Poemele mele erau neterminate, sălbatice. Cred că profa de literatură le-a trimis la un concurs. Aşa m-am făcut c-o tabără pe gratis, unde cel puţin am inhalat aer mai curat. Se înjura-n tihnă, metodic. Cîte unul năvălea în cameră, cu radioul pe umăr, urlînd laolaltă cu vocile isterice din difuzor numele dictatorului. Apoi, zîmbind şiret, adăuga: „Muie”. După masa de prînz invadam cîrciuma cartierului, alintată „Piuliţa“. Îi înregistram încîntaţi pe beţivii vociferînd arţăgoşi. Erau singurii autentici, ceilalţi n-aveau nimic de refulat. Nopţile ne citeam unul altuia textele, pînă cînd, ameţiţi, pluteam spre paturi prin fumăraia comică de ţigară. Cei mai căpoşi o ţineau pînă dimineaţa, chicotind drăceşte. În zorii zilei îl auzeam pe securistul nostru, căci aveam chiar şi-un securist propriu, urlînd în extaz călare pe vreuna dintre studentele la artă. În drum spre cantină treceam prin faţa camerei lui, care trepida ca boxa unui casetofon. Securistului îi plăcea Madonna! Ţipa piţigăiat în faţa oglinzii: „When you call my name / It’s like a little prayer…“. Năvălea beat mort în Casa Studenţilor, cu tîrfuliţele după el, îşi rotea ochii înceţoşaţi prin sală, şi-odată trîntea casetofonul pe masă. Marii poeţi mîrîiau, tîrfuliţele le zîmbeau misterios, provocator. Plecam să ne îmbătăm, umiliţi. Gîndacul ăsta se scremea peste noi. Şi nu-l puteam strivi. Prin alimentări găseam doar rom învechit, lichioruri de cireşe, plus ţuică de prune şi vin prin restaurante. Rădeam tot, de-al naibii, de umilinţă. Pînă cînd, într-o noapte, m-am trezit pe marginea lacului din spatele Casei Studenţilor, fără să ştiu cum ajunsesem acolo. Stăteam în fund pe asfalt, ca prostit, cu picioarele bălăngănindu-se-n gol pînă aproape de suprafaţa apei. La cîţiva metri pluteau, legate cu lanţuri de mal, cîteva hidrobiciclete. Am sfărîmat c-un bolovan lanţul uneia, am sărit în ea şi-am început să pedalez. În noapte, lacul părea nesfîrşit. Pedalam lent pe apele-i negre, în clipocitul lor adormitor. Către nicăieri. O spumă albă îmi bolborosea fericită în urmă. Somnul m-a cuprins iarăşi, şi cînd m-am trezit se lumina de ziuă. Am legat cum m-am priceput cu lanţul rupt hidrobicicleta de mal şi m-am grăbit spre cămin. Portarul sforăia în cuşca lui, nici nu m-a observat. Unul dintre poeţi îşi plimba visător pletele prin răcoarea dimineţii. M-am strecurat înfrigurat între pături, fără s-adorm. Pedalam în continuare, prin duhoarea de picioare murdare, de transpiraţie acră. Mai pedalez şi acum.

Am lenevit toată vara pe plajele nesfîrşite ale Constanţei, în umbra hotelurilor înalte. Mă întorceam serile cu acelaşi veşnic autobuz de navetişti. Patul era plin de nisip, nici nu mă mai oboseam să-l scutur. Îmi plăcea mirosul de sudoare şi sare pe care-l răspîndeam zilele, nopţile. Aveam scoici, alge verzui în părul de pe picioare, şi nisip pe tîmplele-mi ude. Pielea mea ciocolatie, arsă se lumina brusc sub slip, acolo unde sexul mi se încorda dureros. Înotam ore întregi departe de ţărm, făcînd pluta pe spate, cu el îndreptat către soare. Strălucea în lumină ca un arc de metal roşu, arzînd. Cînd simţeam cum lichidul seminal urcă, mă întorceam brusc cu faţa spre apă. Înotam printre spasme, plutind pe o mare deodată străină, ameninţătoare. Navigam în oglindă, asta făceam. Pe plajă femeile mă priveau de parcă ar fi ştiut. Mă strecuram vinovat printre ele şi mă aruncam sleit pe cearceaf, deschizînd vreo carte. Am citit cîţiva autori importanţi în acele luni, dar din lectura lor nu mi-au rămas decît amintiri ceţoase. Îi uitam doar închizînd cartea. Paginile ei, cu litere minuscule tipărite pe hîrtie ieftină, nu ascundeau nici o revelaţie. Aceeaşi tăcere înspăimîntată, răsucită spre sine, acelaşi geamăt de neputinţă le străbătea. Urletul lor ar fi trebuit să sfredelească mintea cititorului, să se cuibărească în ea. Nici o carte nu avea forţa halucinantă a realităţii, a acelui drog pur care este mirosul sărat al mării, cel al prafului de mortar. Visam, întorcîndu-mă spre casă prin satul de vacanţă, apoi în autobuzul murdar, la o carte care să te facă să vezi frumuseţea cerului în apus, să simţi cum tremură frunzele-n vînt. Era tot mai răcoare, trecuse de luna septembrie. Auzeam, prin pereţii subţiri ai barăcii, cum foşgăiau şoarecii. Parcă simţeau şi ei, ca şi ceilalţi, că trebuie să se-ntîmple ceva. Cu toţii, oameni şi şobolani, aşteptau ultimul congres al partidului, înfriguraţi dar neîncrezători. Sperau doar că, odată cu plata datoriilor externe, va înceta şi exportul furibund. Că burţile lor înfometate vor avea, în sfîrşit, la ce-şi folosi sucurile gastrice. Că odată cu reactorul nuclear de la Cernavodă se va termina cu economia asta idioată de curent. Că măcar femeile, fie şi pe cartelă, vor avea dreptul să-şi cumpere vată. Iar marele, genialul conducător îi va zbura pe miniştrii corupţi, şi le va arăta tuturor, de data asta pe bune, ce-i ăla viitor de aur al omenirii. Acest ultim congres a fost de-a dreptul suprarealist. Pe toată durata lui a existat interdicţia de a părăsi marile oraşe. În fabrici muncitorii se chiorau la tovarăş jucînd barbut pe ascuns. Noi aveam practică industrială, adică măturam şpanul prin atelier. Ne-au cărat într-o sală cu televizor, unde ne-am scos sandwich-urile şi-am început să molfăim în uralele delegaţilor la congres. Am apărut a doua zi într-o poză din ziar, „urmărind cu însufleţire dezbaterile“, pe un ecran îndreptat nu spre noi, ci spre obiectiv. Ca şi cum noi am fi fixat fundul televizorului, de unde ar fi ieşit un căcăţel mic, lucios. Nu s-a întîmplat, bineînţeles, nimic la congresul acela. Peste o săptămînă ne-am reîntors în atelier, fiecare în faţa menghinei lui. Trebuia cică să pilim nişte piese, de o destinaţie incertă. În salopetele noastre caraghioase, învîrtind pilele prin aer ca săbiile, arătam ca o trupă de muşchetari jalnici. Am localizat repede un polizor, într-o hală alăturată a uzinei. Ne strecuram cîte unul, cu buzunarele pline de piese, şi-n cîteva minute isprăveam corvoada pe-o zi. Cînd mi-a venit mie rîndul, am străbătut precaut marea hală şi m-am postat lîngă polizor. Muncitorul care lucra la el mi-a făcut cu ochiul. După ce-a terminat, am înaintat şi-am început să răzuiesc piesele una cîte una. Curînd, mîinile-mi tremurau din cauza vibraţiilor. Nu ştiu dacă lăcrimam sau plîngeam, dar oricum nu vedeam ce fac. Eram mult prea aproape, scînteile îmi ardeau obrajii. Mi-aş fi lipit tîmpla de discul polizor, pînă cînd acesta ar fi sfărîmat osul frontal. Şi din creierul meu torturat de neputinţă şi-ar fi luat zborul, ca nişte fluturi, amintirile de acum.

(text apărut înițial în revista Vatra, în 1996, sub titlul Amintirile de acum, și în traducerea germană în volumul Einladung nach Rumänien, îngrijit de Elsa Lüder, 2016, cu titlul Erinnerungen aus dem Jetzt)

(Mircea Țuglea)