Lucrurile tari, de obicei, se fac fără bani. Ce senzaţie a fost să leneveşti ore-n şir, cu picioarele-n mare, pe plaja din Sulina, ştiind că n-ai bani nici să te-ntorci. Ce senzaţie-n sine, să leneveşti. Leneveala l-a făcut pe om. Diferenţa dintre omul de Neanderthal şi cel de-acum, homo sapiens sapiens sapiens, şi tot aşa, a fost a unuia care-şi clătea picioarele-n mare, în briza dulce a înserării. Pe care l-a pocnit o idee, de pildă: de ce să vânez animale când pot pune capcane? De ce să prind peşti cu mâna, când pot folosi o undiţă? Următoarea fază a fost dezvoltarea conceptului de „capcană”, de „undiţă” – de fapt, construirea lor. Adică, cum se pot face? A doua zi, a pus o capcană improvizată în pădurea malului muntos, lângă nişte mici cascade, unde veneau animalele să se-adape. A găsit, după aceea, o căprioară care se mai zbătea încă în ea. I s-a făcut milă şi-a eliberat-o, deşi o putea ucide. Era, totuşi, ceva cu capcana, nu cu căprioara care coborâse atâta vreme din vârf de munte până aproape de mare, să bea apă. În următoarea zi, a făcut o capcană mai mare, care s-o lase să cadă pe căprioară în groapă, fără să mai poată ieşi. Şi, peste încă vreo câteva zile, a găsit una rumenă, dolofană, aproape moartă. A omorât-o rapid, tăindu-i gâtul fraged – şi şi-a spus: „am inventat capcana!”. Stând aici în mare, aproape golit de puteri, ca o baterie descărcată, simţeam că-mi inventam, mie însumi, capcana.

Urmau volute, răsuciri. Cu picioarele-n balta mâloasă, agăţând parcă în joacă, din plictiseală, vreun peşte de apă dulce care se zbenguia-n aer, de bucurie c-a scăpat de apa sărată, cam cum stau urşii, cu gurile deschise, să prindă somonii ce sar, ne întrebam ce facem acolo. Era mai mult decât evident: noi înşine puteam fi prinşi cu minciogul, sau atraşi în capcană de cineva care să ne taie carotida, într-un mod foarte firesc, fără întrebări. Ca-n celebra reclamă, în care-un copil arunca un pachet ambalat de carne de pui strigând „Zboară, puiule, zboară!”. Oare producătorii nu şi-or fi dat seama că puiul are un dublu sens? Că puiul înseamnă şi „pui de om”? Învălătuciri din astea, inexplicabile. Nu aici era cheia – dac-ar fi existat. Ci teama că, aşa cum înșfăcam peștii, prăjindu-i dup-aia, eram în același timp prinși, fripți, și haliți și noi. La foc continuu.

Cam atunci mi s-au înteţit senzaţiile de dizlocare. Nu mai clipeam doar dimineţile, la trezire, încercând să-mi dau seama unde mă aflu (sau dacă mă aflu), cu acele scăpărări între locuri, timpuri, trecute sau viitoare – ci, acum, ziua-n amiaza mare. Ce-am trăit şi cu Rosa, pe malul fluviului Arno – cu picioarele bălăcindu-se pe baraj, în apa sălcie. Că nu suntem de-aici, că nu-i vremea noastră. Mă urneam din pat și priveam zorile prin geam – dar nu era geamul meu, ci ăla, rotund ca unul de vapor, din Balcic. Fumam, dimineața, pe balcon (dar eu nu am balcon) – era cel de la cabana Trei Brazi, din Predeal. Scrutam somnoros zările, și, între sclipirile pulsânde ale unor realități abia pe cale să se închege, mai mult visate, vedeam un brad în fața ferestrei, ceea ce am. Dar mă uitam la el prin fereastra din Balcic – iar, în dreapta, era profilat castelul Reginei Maria, în timp ce-n stânga se târa leneș Elba, fluviul din Hamburg, unde au făcut joncțiunea armatele sovietice și americane în 1945. Ziua, ieșeam în Borgo degli Albizi, să arunc gunoiul, urcam Campanila lui Giotto și apoi coboram, cu liftul, din zgârie-norul de sticlă pe care-l vânduse Cezara-n Dubai, unde ne-aștepta, la stația de metrou Stephansdom din Viena, Piticu’ lui Gabi din Ceatalchioi, hămăind vesel. O luam pe Kärnterstrasse, înspre Operă, prin ploaia de confetti, și ieșeam din Calzaioli direct la Palazzo Vecchio. Piticu’ dispărea pe drum, atras de mireasma vreunui sandwich uriaș, panino con porchetta, poate şi con pesto (deşi cam strâmbau din nas la auzul combinaţiei), cum se făceau în Via dei Neri. Sorbeam ceva all’antico vinaio, stând pe trepte, și apoi, după colț, ne trezeam în Poiana Secuilor din Predeal. Ne hârjoneam în iarbă, la umbra bradului din Pisa, cum i-am spus, de parcă-am fi fost în Piazza dei Miracoli. Luam masa pe-un restaurant plutitor din Silistra, în Bulgaria, acolo unde Dunărea are cea mai mare lățime, și când ieșeam, în valurile înserării, dădeam de concertul cu lasere de la Casa Pogor, din Iași. Obosiți, ne retrăgeam în foișorul de la muzeul lui Mișu, la Ipotești, unde mai rădeam câteva beri și urcam clătinându-ne, eu și Rosa, fericiți și demni, către camera noastră. Dimineața, eram din nou pe balcon, gata să ne-aruncăm. Preventiv, ne iubeam înainte.

(Mircea Țuglea)