Are Sadoveanu, chiar la începutul Baltagul-ui, un episod tare fain: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam”, aflăm. La înfăţişare, cei care au venit ultimii au fost chiar muntenii. „Am întârziat, Prea slăvite”, au spus ei, „căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăngile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăzneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line”. „Apoi aţi venit cei din urmă”, a zis Dumnezeu. „Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă uşoară ca să vă bucuraţi de ce-i al vostru…”

Acest rămâneţi cu ce aveţi ne trimite dintr-odată către un timp im­precis, dinainte de „rânduială şi semn”, aproape unul apocaliptic, în orice caz al unui statut ontologic fragil („nu-i aşa că inima asta uşoară ne sună al naibii de cunoscut?”). Muntenii (românii) îşi aveau un rost al lor înainte de a-şi fi primit legea de la Dumnezeu. Ei locuiau, şi poate mai locu­iesc şi acum (acum fiind timpul ficţiunii, dar şi, alegoric, cel istoric în care pare că nici n-am intrat) într-un timp fără timp, care însă, contrar aparenţei, nu este acel timp, adică illo tempore. Din contră, el poate fi determinat destul de precis, dat fiind că acţiunea Baltagului are loc chiar în preajma adoptării oficiale a calendarului grego­rian, de stil nou, adică aproximativ în ce an?… ei bine, în anul 1919. Dar şi aici aparenţa ne poate înşela, căci de fapt aventura Vitoriei se petrece exact în intervalul de timp care lipseşte, adică în cele două săptămâni decalate. „Şi mai am o mi­rare”, zice ea întâlnind nuntaşi în drum, „că, după rânduielile cele nouă ieşite de la stăpânire şi bătute cu darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călindarul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile (…) Acu ar fi să fim în post, iar dumneavoastră faceţi nuntă, ca şi cum ar fi tot câşlegi”. „He-he”, i se răspunde cu veselie, „nu ştii pesemne că noi nu ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi noi ţinem cu călinda­rul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam”. Este vorba deci de un timp suspendat, dar totodată fondator, în afara curgerii lui, căci cele treisprezece zile rămân, mereu şi mereu, dincolo de timpul real, aşa cum românii (muntenii) au rămas mereu în afara sau la periferia istoriei. Şi, din cele ce-am discutat, aţi intuit cred încă de-acum că miza Baltagul-ui pare să fie ieşirea din acest fatal rămâneţi cu ce aveţi, cu alte cuvinte dintr-un pretext fondator care marchează încă, ca şi cel mioritic, o absenţă din istorie. Românii sărbătoresc, într-un etern chef postmodern, sfârşitul lumii – cu treisprezece zile înainte. Mântuirea lor a avut deja loc, dar cam de mântuială.

(Mircea Țuglea)