mircea tuglea

Îmi tot spun ai mei că am fugit într-o noapte din spital, lucru pe care nu mi-l amintesc, şi m-am ascuns acasă pe dulapul din dormitor ca să nu mă găsească ei. În schimb ţin minte acel dulap, deasupra căruia îmi făcusem culcuş, mă căţăram deschizând uşile şi urcând pe rafturi, aveam şi-o pătură acolo, şterpelită de cine ştie unde, înainte de a-l escalada îmi aruncam cărţile de poveşti şi apoi, din două mişcări, eram sus doar eu şi tavanul, să ne privim îngăduitori. Când veneau părinţii şi fratele meu, sau chiar şi cu ei în casă, cu greu reuşeau să mă găsească, de parcă n-ar fi crezut că ăla micu’ s-a căţărat iar pe dulap, deşi o făcuse de-o mulţime de ori, de parcă n-ar fi înţeles, deşi era foarte de înţeles, că o va face din nou, cel puţin până când dulapul însuşi nu-l va mai suporta şi se va prăbuşi sub el gâfâind. Dar acum, pe moment, dulapul ăsta era îndrăgostit de mine şi nici măcar nu-l citise pe Brumaru. Mă ţinea acolo în coama lui, ca un elefant, şi zornăia ameninţător cu trompa de câte ori încerca cineva să mă caute. Sforăia din colţi, tropăia din copite, îşi flutura coada, încrunta urechile, împungea din corn, tăia aerul din aripi, spumega din clonţ – orice numai să mă ţină acolo.

Pe dulapul ăla mi-am făcut eu ucenicia în ale scris-cititului. Am citit acolo basmul cu împăratul căruia îi plânge un ochi şi altul îi râde, şi mi-au râs şi mie ochii când mi-am dat seama că nu mă localizase nimeni, ba chiar că toată lumea dormea. De fapt, nu chiar toată lumea, întrucât fratele meu mai mare lipsea, a venit de-abia a doua zi la răsăritul zorilor, timp în care eu am dormit pe dulap, s-a aşezat în pat şi-a spus enigmatic „vorbim după ce mă întorc din oraş”. I-a mai dat mama câteva palme, l-a mai împins să-mi facă loc, uitând că nici eu nu ieşeam la evidenţă, cocoţat cum eram pe dulap şi urmărind de-acolo ca la un meci de fotbal evenimentele. Fratele meu tot îngăima ceva până când a adormit, şi la lumina veiozei lăsată de mama special pentru mine, ca să văd drumul în răsăritul acela fosforescent, am izbutit să citesc de pe dulap povestea împăratului care plângea cu un ochi şi cu altul râdea.

Păi da, pe dulapul acela, pe care îl văd şi acum în faţa ochilor, pe care acum n-aş putea pune cinci cărţi până să ajungă la tavan, îmi plăcea mie să mă destrăbălez. Să iau ciocolatele pe care le primeam cadou şi le stocam în dulăpiorul din stânga patului, alături de gume de mestecat şi tăieturi din reviste, plus diverşi maimuţoi sau păpuşi mici ca de urangutan care mă impresionau în vreun fel, să le iau deci împreună cu vreo carte sau fără niciuna (căci am impresia c-am căpătat obiceiul acesta înainte să-nvăţ să citesc, aşa mi se spune), şi să mă cocoţ pe dulap urmărind de acolo impasibil trecerea vremii. Deseori mă trezeam în miezul nopţii şi, după o incursiune la baie, reveneam pe dulapul meu preferat, pe care mă suiam parcă în somn, profitând de pătura pe care părinţii mei, ştiindu-mi obiceiurile, o păstrau acolo special pentru mine. De regulă pe dulap mai erau şi fel de fel de pachete, de veselă sau altceva, dar treptat părinţii le-au retras strategic, astfel încât toată suprafaţa dulapului îmi revenea. Însă era prea târziu. Într-o dimineaţă am văzut, trezit pe dulapul ce îmi dădea o vizibilitate mai bună, un foc în faţa blocului nostru, care se răsfrângea ameninţător prin ferestre, şi l-am trezit grăbit pe tata să-l stingă. El m-a liniştit că este, nu ştiu cum, un fel de „foc controlat”, şi apoi mi-a zis: „hai, întoarce-te pe dulapul tău”. M-am întors, am adormit – şi-am dormit, fraţilor, până în ziua de azi. Până când mi-am dat seama că poate focul acela, văzut prin fereastră acum vreo douăzeci şi ceva de ani, este unul dintre cel mai frumoase lucruri văzute vreodată. Ba chiar cel mai frumos, ca de Oscar!.  Este focul „controlat” care m-a despărţit de dulap (fiindcă de-atunci n-am mai dormit acolo), deşi mai bine l-aş fi călărit până astăzi. A fost (ca să spunem aşa, mulţumind pentru premiu) focul cel mai frumos al răsăritului vieţii mele.

 

(text publicat iniţial în revista Tiuk, şi reluat cu minime modificări)

(Mircea Țuglea)