Nu m-a părăsit intuiţia lingvistică. Au fost cazuri în care m-am contrazis, inclusiv cu experţi. Primul, pe când îmi scriam teza de licenţă despre Sadoveanu, şi încercam să văd dacă există o legătură între castru, castrare şi castor (în proza lui, apar frecvent). Mi s-a spus că nu-i niciuna. M-am dus până la Bucureşti, să caut dicţionarul indo-european al lui Julius Pokorny – care atunci se găsea doar la Biblioteca Naţională şi la cea din Cluj. Acum, este disponibil pe Internet. Am găsit, între referinţe şi altele, încrucişate, următoarele: „după Servien şi Plinius, castor provine din verbul castro, –are, de unde au derivat castus şi castigare, incastrare şi, probabil, castrum, –i” – în Dictionnaire étymologique de la langue latine. E clar că un cuvânt, oricare ar fi el, are o istorie lungă. Dar, câteodată, ea poate fi retroactivă. Un al doilea exemplu este cel al traducerii romanului lui Dumas, Cei trei muşchetari. „Muşchetari” sau „muschetari” – cunoscut fiind faptul că denumirea vine de la muschetă? Aşadar, aparent, se spune „muschetari”. Cum se explică, însă, că din multiplele versiuni ale traducerilor, datând de peste o sută de ani, numai ultima a folosit termenul „muschetar”? Toate celelalte se cheamă Cei trei muşchetari. E caz clasic de hipercorectitudine – când pare c-o formă-i greşită şi-o folosim pe cealaltă, şi mai confuză: atunci când zicem în loc de caca şi, să evităm cacofonia. Când spunem piftea, în loc de chiftea, fiindcă sună moldoveneşte. Aşadar, evoluţia lingvistică e complexă – vine din substraturile limbii, dar cu multe volute, în dezvoltarea ei. Am văzut, mai sus, efortul de auto-reglare, să-l urmărim şi pe cel al de-reglării. E-un truism: limba se schimbă prin greşeli, care apoi devin normă – dar ce justifică aceste greşeli? Am avut de curând o discuţie: cum e corect, la indicativ prezent – eu continuu sau eu continui? DOOM 2005 dă ca formă corectă continui. Aici, limba s-a (de)reglat în sens invers, pentru a evita confuziile dintre forma verbală (eu continuu) şi cele adverbiale (în mod continuu) sau adjectivale (curent continuu) – ba chiar alea substantivizate, derivate din literatura SF sau idiomurile ştiinţifice (continuum spaţio-temporal).

Are Dostoievski, în Jurnal de scriitor, o notă glumeaţă despre câte sensuri poate lua o înjurătură, care foloseşte un organ masculin (nu spun care), în contexte variate. E agresivă, protectoare, chiar tandră, deseori doar de dragul conversaţiei. Cam aceeaşi situaţie, şi-n varianta feminină. Uneori simţim nevoia, într-un dialog, să mai tragem o înjurătură, deşi în mod obişnuit n-o facem. Se creează o complicitate, astfel. Şi nu e întâmplătoare. Fiindcă înjurătură provine, cum bănuiam, din latinescul injurio, injurior (de-aia ziceam că nu m-a lăsat simţul lingvistic). Aşa cum vedeţi în imaginea de mai sus, care-i luată din Dictionnaire illustré Latin-Français al lui Félix Gaffiot (1934) – injurie semnifică pur şi simplu injustement (în franceză) – adică injust (în română), respectiv în afara legii, a jurământului, mai precis, în afara consimţământului. Văzută astfel, înjurătura capătă alte valenţe. Se şi zice, de altfel, că-i mai bine să te înjure direct cineva decât să te toace mărunt. Oricât de paradoxal ar părea, înjurătura este un semn al dialogului, care creează fie o excludere (pe un ton agresiv), fie o complicitate (pe un ton relaxat). Poate evita conflicte, poate cauza drame – dar se leagă, inexplicabil, în aceeaşi măsură în care se desprinde, de acest spaţiu al dialogului consimţit. Este injustă atunci când relaţia este ea însăşi viciată – şi, fiind astfel, „injusteţea” înjurăturii (cam cum minus şi cu minus dau plus) – poate să reconstituie echilibrul: să iasă din logica perversă a lui superiorinjuriorinferior, unde suntem la mijloc, şi din care nu putem ieşi decât „înjura”. O înjurătură bună, din când în când, şi niţică etimologie, nu strică nimănui. E o dovadă de sănătate.

(Mircea Țuglea)