și încă, după ce poza mea apăruse prin ziare, alături de interviul pe care Costin se lăuda că mi l-a luat în camera de lucru, stînd lîngă vrafuri de cărţi (de unde mi-am dat seama cît de banal poa’ să fie imaginarul colectiv), oameni pe care nu-i cunoşteam sau de care nu mai auzisem de mult au început deodată să mă caute; de exemplu, făcînd cunoştinţă cu viitoarea mea profă de LRC, aceasta m-a felicitat chiar înainte de-a mă prezenta, de unde am tras concluzia că devenisem o mică vedetă; tot astfel, simpaticul domn Cucu, autor al unor traduceri din Ovid şi al altor ars amandi pe care nu le cumpăra nimeni (odată, cînd cică-şi lansa o carte-n cenaclu, m-am văzut obligat să-i cumpăr eu, din jenă, un exemplar pe care mi-a scris: „Poetului MŢ, cu prietenie şi cu urări de realizare artistică”), mi-a zis de cîteva ori, aranjîndu-şi cu gesturi automate părul lins, lustruit ca pantofii, „aha… ai luat un premiu?… ce premiu?… aha… felicitări“, şi îndepărtîndu-se gînditor murmura, „aha… un premiu… aha“, pentru ca după cîteva zile să mă-ntrebe iarăşi, văzîndu-mă pe culoar, ce premiu ziceam c-am luat; din toată povestea asta m-am ales c-o notă bună la examenul de latină, unde el mi-a scuzat traducerea fantezistă din Caesar crezînd că gîndesc poetic; de fapt, nu spusesem nimănui c-am luat premiul cu pricina, dar lumea auzise la radio, ai mei se lăudaseră peste tot, iar o mătuşă din Galaţi mi-a dat chiar telefon ca să-mi spună că-i mîndră de mine; lucrurile au ajuns pînă acolo încît chiar Marian, patronul terasei din Grozăveşti unde-am băut eu prima dată bere nemţească, m-a felicitat după un an şi mi-a dat de băut pe credit; fireşte, creditul nu era al meu, ci al fratelui meu, căruia-i lăsam cîte-un mesaj pe pager de cîte ori veneam în capitală, mesaj în care-i spuneam că-l aştept „la Marian“ şi că să vină mai repede, cît n-apuc să beau multe beri; odată chiar am adormit aşteptîndu-l, după ce întorsesem din tabăra de la Piteşti şi mă despărţisem, în metrou, de Cătălina; şi cu tabăra asta de la Piteşti a fost o chestie, cîndva o să-ţi povestesc despre cum am citit eu „Primăvara“ şi-am întors pe dos, după cum îmi scria Cătălina, cenaclul de noapte, despre cum m-au luat drept antisemit şi, a doua zi, au venit la mine să-şi ceară scuze, sau despre cele două fîţe din Constanţa pe care le-am înregistrat cu reportofonul în timp ce se zbenguiau cu clujenii; unul dintre ei era chiar Suciu, poetul-minune care-a scris „E toamnă printre femei şi în lume“, carte pe care Şoitu, citind-o de la mine, a recenzat-o în stilul lui bombastic pentru Ex Ponto; cronica a ajuns pînă la urmă-n Poesis, laolaltă cu altele tot aşa de trase de păr, numai din obsesia lui de atunci de a-şi face un nume, publicînd indiferent unde şi ce, prin reviste lugubre care semănau a ziare vechi sau chiar într-una mai acătării precum Poesis; îţi dau şi-o mostră de ecritură şoitescă, dintr-un fişier cu cronicile pentru Ex Ponto pe care tot eu l-am procesat în clubul E5, cîndva în epoca demult dusă a studenţiei mele: „Execuţia poetică regizată de Adrian Suciu cu placheta debutantă E toamnă printre femei şi în lume este una de topometrie textuală. El măsoară himenul realităţii care se des-realizează pe urmele accentuate ale propriei surveniri“; adormisem, deci, la terasa lui Marian, aşezat pe o bancă la umbră şi rezemat de rucsac, cînd deodată am simţit cum cineva se apleacă asupra mea şi mă sărută pe-obraz; în clipa aia, chiar înainte de-a deschide ochii, s-a condensat între genele mele, pe suprafaţa sticloasă a globului ocular, o imagine de-o negrăită frumuseţe; o imagine pe care n-am trăit-o niciodată, sau pe care memoria afectivă n-a reţinut-o, aceea a mamei aplecîndu-se asupra mea şi dîndu-mi sărutul de noapte bună, după ce m-a învelit bine şi-a stins lumina; numai că mama care mă săruta acolo, în semitrezia din Grozăveşti, nu era mama mea, ci o fiinţă ireală cu ochi luminoşi şi piele albă ca marmura, fiinţă pe care n-o văzusem niciodată dar pe care, pe cît cred azi, aveam s-o cunosc mult mai tîrziu; din depărtarea de-acum, revăzînd acea nălucire, sînt sigur aproape c-atunci, de sub umbra arzătoare a pleoapelor, mi-ai apărut tu, că tu m-ai sărutat pe obraz şi nu Mioara, şi tot tu mi-ai şoptit cu vocea-ţi lină, „ce faci, dormi la soare?“; abia m-am ridicat, şi pe drum i-am povestit Mioarei noaptea precedentă, în care băusem în neştire, încît dimineaţa Costin n-a reuşit să mă trezească, aşa că m-a înjurat şi-a plecat cu primul tren din Piteşti; tot el îmi luase interviul în camera de lucru, de fapt în barul cantinei, iar mai tîrziu m-a publicat, într-un sondaj de opinie din timpul grevei, fără să fi stat nici măcar de vorbă cu mine – de unde „cameră de lucru” şi „vrafuri de cărţi”, cînd eu stăteam într-un fel de chilie la ultimul etaj, aproape o mansardă, unde băteam ca nebunul la maşina de scris?; concepţia asta idilică despre scriitori, cum că ei sunt un fel de îngeri care nu fac decît să zboare şi să scrie (evident!), de parcă n-ar avea voie să se şi cace, de exemplu (ţin minte că într-o zi contemplam cu nişte amici, rîzînd ca cretinii, un căcat pe marginea exterioară a balconului, întrebîndu-ne cum ajunsese acolo, la care eu le-am servit la mişto explicaţia c-ar fi un căcat de înger), ascunde de fapt o tautologie: scriitorii scriu, măturătorii mătură, turnătorii toarnă şi tot aşa – actul pe care-l îndeplinesc a devenit emblema lor socială, înscrisă retroactiv pînă şi-n codul genetic, s-ar zice; dar şi scribii scriu, pînă şi poliţaii scriu şi ei, nemaivorbind de ipocriţii care-şi publică scriptele pe bani grei; de ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb tastînd la nesfîrşit pînă spinarea-mi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă; de ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pîinea proaspătă, de ce amorurile adolescente s-au îndepărtat de mine prin scris, şi de ce, pînă la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare cînd mama mea, privindu-mă cu mîndrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazînd, aşa cum aflasem înainte că gîndesc

(1995)

(Mircea Țuglea)