[Acum câteva zile am trecut prin faţa amfiteatrului în care au fost aşezate, pe băncile studenţilor, victimele pogromului de la Iaşi. Mi-am amintit că, cu 23 de ani înainte, îmi pregăteam în acea sală conferinţa pe care urma s-o ţin într-un colocviu studenţesc – şi, deodată, atunci, am avut o viziune îngrozitoare: zeci, sute de corpuri moarte, sângerând, întinse pe bănci. Nu bănuiam nimic, dar am simţit totul. Am scris – atunci, în martie, acest text – publicat într-o revistă online care nu mai există, al cărei nume nici nu-l mai ştiu. Nu-mi dau seama ce transmite – poate doar că primăvara n-are, neapărat, un înţeles pozitiv.]

Dacã te uiţi chiar acum pe fereastrã, o poţi vedea pe Cerasela traversînd strada, cu aerul ei nehotãrît ce o însoţeşte mai mereu, atunci cînd povesteşte un banc, sau, dimpotrivã, cînd fumeazã gînditoare cu ochii-n tavan, crezi tu. Acum se opreşte pe marginea trotuarului, ca şi cum n-ar şti încotro sã o ia, bate din picior, stîrnind praful cu pantoful ei negru, apoi ocoleşte rondul de flori. Tarabele se înşiruie cuminţi în preajma intrãrii în parc, „ce tupeu”, se aude vocea unei doamne, indignatã de goana ţigãnuşilor prin mulţime. Cerasela trece absentã prin magma cotidianã, îi mai zãreşti, în grabã, doar şapca cea verde înclinîndu-se deasupra unei tarabe cu cãrţi. Privirea îi alunecã cu încetinealã peste coperţile lucioase, şi într-un sfîrşit se opreşte la o hîrţoagã franţuzeascã, mirosind a scrin vechi. Întreabã cît face, „atît de puţin?”, se mirã, o ia şi, cu pasul leneş, intrã în parc, ronţãind nişte biscuiţi. Tu ştii cã afarã e cald, cã vîntul bate rãscolind prafurile iernii, dar Ceraselei nici cã-i pasã, se aşazã pe o bancã rãtãcind cu privirea prin copacii goi, scrutîndu-le rãdãcinile. Deschide cartea apoi, titlul nu se vede şi nici ea nu-l înţelege complet, „franceza mea de baltã”, îşi spune. Se agaţã de nişte cuvinte cunoscute, desluşeşte o paginã, pînã cînd un cîine vine lîngã banca ei, ridicînd piciorul din spate. „Uf”, zice ea, închizînd cartea, „ia şi mãnîncã, mai bine”, şi cîinele întinde botul lacom spre pachetul de biscuiţi, tu îl vezi. Cerasela mai rãtãceşte un pic pe aleile întortocheate, ajunge lîngã o clãdire cenuşie şi se reazãmã de zid, citind. Începe sã înţeleagã, se înfioarã şi, în aceeaşi clipã, aude gemetele castanului, care-şi leagãnã încet crengile în vînt, aproape plîngînd, „cum seamãnã”, îşi spune. Şi iat-o pe Cerasela încercînd sã alunge cu mîna o frunzã ce, purtatã de curenţii de aer, i se lipeşte ascultãtoare de obraz, „nici aici”, ofteazã. Aşazã frunza în buzunar, apoi merge de-a lungul zidului, de parcã s-ar prelinge pe-alãturi, pînã cînd deodatã vede sãgeata şi se lasã purtatã de vîrful ei ascuţit. Pãşeşte, împinsã de vînt pe la spate, şi, în sfîrşit, ajunge în faţa unei uşi. O deschide şi-n cadrul întunecat tu nu poţi vedea decît scînteierea unui mîner de alamã, pe care Cerasela apasã şi iat-o înaintînd încet pe culoarul cenuşiu, „nu se mai terminã”, spune. Bîjbîie, se împleticeşte, pînã cînd deodatã îşi simte cotul izbind într-o altã uşã, din lemn gravat, împinge cu umãrul şi întregul cadru se roteşte. Lumina irumpe, tu clipeşti, eşti orbit, dar Cerasela, cu mîna la ochi, face un prim pas, „cîtã luminã”, gîndeşte, privind dungile strãlucitoare care i se strecoarã printre degete. În cele din urmã coboarã palma, pipãindu-şi cartea de sub celãlalt braţ, înainteazã, soarele strãluceşte în mijlocul sãlii rotunde, cu bãnci aşezate în semicerc, „ce-o fi aici?”, se întreabã ea mergînd spre fereastrã. Se vede o curte interioarã, împrejmuitã de ziduri înalte, fãrã fisuri, Cerasela priveşte în jur nedumeritã, „mãcar e linişte”, spune, aşezîndu-se într-o bancã şi deschizînd cartea, care o izbeşte cu mirosul ei stãtut, Parcurge cu încetinealã cîteva pagini, „ce naiba”, se întreabã, tu te întrebi, dar iatã cã dã peste o frazã scurtã, aproape un vers, pe care o recitã de mai multe ori, minunîndu-se de armonia ei melodioasã, „oho”, spune. Apoi, cu spinarea nemişcatã, continuã sã citeascã, nu ştii cît timp, şi cuvintele vin sã se dezvãluie în faţa ochiului ei cu sensuri alese parcã într-anume, „aşa”, exclamã din cînd în cînd ea aprobator, „frumos”. Dã paginile una dupã alta, în extaz aproape, şi pletele-i negre tresaltã în ritmul rîndurilor, „ştiu”, zice, într-un sfîrşit. Se ridicã, un zîmbet toatã, şi tu o vezi cum desface braţele în necuprindere, i se pare cã a înţeles, cã a vãzut esenţa lumii, o priveşti şi te izbeşte în ochi frumuseţea ei. „Ce minunat”, spune ea uitîndu-se la soare, coborînd braţele, apoi înfundîndu-şi pumnii în buzunarele hanoracului, se întinde, şi odatã cu ea şi stofa hainei. Dã peste frunzã, „ce minunat”, repetã, o scoate şi o mîngîie, frunza e verde şi arzãtoare, „a venit primãvara”, spune Cerasela şi deodatã se simte ea însãşi primãvara, iarba, frunzele. Se urcã pe bancã, „am venit”, strigã, tu o vezi cum pãşeşte peste lemnul scorojit, pînã ajunge lîngã fereastrã, „repede”, îşi zice, sãrind. În curte e luminã, nimic n-are umbrã, „eu sînt lumina”, gîndeşte Cerasela întinzîndu-se pe asfalt, drept în mijlocul curţii. Aşeazã frunza pe piept, între sîni, închide ochii, aproape beatã, şi ţie ţi se pare? sau vezi cum frunza se veştejeşte, apoi înverzeşte din nou, timpul trece. În cele din urmã, Cerasela simte cum o mînã puternicã o apucã de hainã, de stofa asprã, şi o ridicã apoi în capul oaselor, „mai trãieşti?”, o întreabã. Deschide ochii şi vede un bãrbat privind-o, „ce se întîmplã?”, spune, el zîmbeşte uşor şi nu rãspunde, o trage doar de sub celelalte corpuri. Haina ei e pãtatã de sînge, o dor coastele şi deodatã îşi dã seama cã de undeva, de lîngã ficat, îi curge încet, lipicios, propriul sînge, „Doamne”, zice. Bãrbatul o priveşte mirat, se opreşte şi îi ridicã bãrbia cu mîna, „cum te cheamã?”, ea închide ochii din cauza luminii arzãtoare, „Rahela”, rãspunde. E înconjuratã de trupuri însîngerate, vede acum, îşi întoarce capul cãtre bãrbatul în halat alb, „tot un drac”, zice el, cu privirea acum asprã, „haide”. O trage de umeri, asfaltul îşi înfige ghimpii în carnea ei, coastele îi zvîcnesc, ţipã, „gura”, spune celãlalt, şi cu o zmuciturã puternicã o aruncã peste prag. Ea se rostogoleşte pe podea ca un bolovan, şi în spatele ei bãrbatul începe sã rîdã, privind tîmp fîşia de mãtase rãmasã între degete, pe cînd Rahela încearcã sã se ridice-ntr-un cot. Îşi dã seama cã el are ochii aprinşi, cum stã, rezematã în cot, sînul ei se iveşte, gol, de sub cãmaşa ruptã, printre faldurile hainei, „nu”, spune, degeaba. Bãrbatul o ridicã, parcurge amfiteatrul cu ea în braţe, şi cum capul Rahelei atîrnã, pe spate, ea vede astfel sala rãsturnatã, cu bãncile în tavan şi, lipite de ele ca sã nu cadã, morţii aliniaţi, cu stea galbenã în piept. Dar totul se clatinã în ritmul mersului, bãrbatul o aşeazã pe catedrã şi o dezgoleşte, evitînd rana, „mmm, jidãncuţo”, zice el admirativ. Apoi îşi dezbracã halatul rãmînînd într-o cãmaşã verzuie, şi Rahela abia îl mai simte înfigîndu-se-n ea, se lasã liniştea, coastele rupte se pulverizeazã în mii de direcţii, acoperind lumea cu magma lor osoasã, cu albul lor neînchipuit. Rahela nu mai aude gîfîitul bãrbatului, nu-i mai prinde spasmul, vede cum morţii coboarã din tavan şi aprind lumînãri, iar flacãra lor acoperã totul, strãpunge cerul. Cînd flãcãrile îi cuprind pãrul, ea ţipã, cineva, de departe, fumeazã murmurînd satisfãcut, „Rahela, hai?”, „hai, trezeşte-te”, o scuturi tu înfricoşat de ţipãtul ei neomenesc, ce mai pluteşte încã între zidurile curţii. Ea deschide ochii, te priveşte cu ochii înceţoşaţi, nu te recunoaşte, zîmbeşte, „am visat”. Se ridicã anevoie, îşi pipãie coastele, apoi te întreabã, „cine eşti?”, tu nu ştii ce sã rãspunzi, dar ea deja nu mai ascultã, a sãrit pervazul. „Cerasela”, strigi, dar ea, cu pasul repede, strãbate amfiteatrul, iese pe uşã. O urmezi prin culoarul întunecat, bîjbîind, şi abia de gãseşti ieşirea, uşa spre real. Te întîmpinã iarãşi vîntul, praful pe care îl ridicã pînã spre ochii tãi, şi, orbit o clipã, n-o poţi zãri pe Cerasela decît atunci cînd ea a ieşit deja din parc. Merge atît de repede încît eşti nevoit s-o urmãreşti în fugã, şi alergi înnebunit dupã ea, vrei s-o opreşti, dar cînd tu ai ieşit din parc, Cerasela e în mijlocul strãzii, traversînd. „Nu”, spui, „nu acum”, dar o maşinã s-a nãpustit spre ea, o izbeşte aproape cu satisfacţie, şi trupul îi zboarã cîţiva metri prin aer înainte de a cãdea pe asfalt. „Doamne”, îţi zici, mai rãsuflã, alergi înspre ea şi o vezi cum se zbate, în jurul ei s-a fãcut cerc, mulţimea se înghionteşte şi-njurã ca sã vadã, „scoate-mã de sub morţii ãştia”, şopteşte ea prinzîndu-te de mînã. Apoi, cu o tresãrire, încremeneşte, tu încerci sã-i pãstrezi mîna în palma ta, sã o încãlzeşti, dar în zadar, ea se desface lãsînd sã se vadã, strînsã în pumn pînã atunci, frunza cea verde. O iei, te ridici, în jur e linişte şi mulţimea a-ncremenit, priveşti la soare şi deodatã ştii ce vei face. Vei trece printre oamenii nãuci la fel cum, odinioarã, ea trecea prin magma zilei, vei regãsi amfiteatrul şi, aşezat într-o bancã strãlucind în luminã, vei citi, cu frunza strînsã în pumn, cartea neterminatã, tu ştii. Iar ea va fi lîngã tine, ea va fi primãvara, lumina şi iarba, cum întotdeauna a fost, îţi vei şopti privind prin fereastrã atunci. (martie 1994)

(Mircea Țuglea)