Bucureştiul – oraş sinistru deasupra căruia plutea el, fratele mai mare, ca un zmeu lipit de-o brichetă uriaşă, celestă. Peste străzile pustii, întunecoase, murdare. Ca un curcubeu peste Piaţa Galaţi. Oraş în care pe toate borcanele aruncate-n capul miliţienilor din căminele studenţeşti se lăfăia aceeaşi poză, cu rânjetul ei părintesc. Pe Inter, pe Teatrul Naţional, la Universitate. O irealitate televizată pe care coloanele oficiale o sfârtecau vâjâind. Prin care autobuzele se târau în lehamite, pe rute secrete, cărând rachete cu gaz metan. Acel Bucureşti înfometat, înfrigurat. Care-şi devora în viteză raţia de pâine cu gheare de pui. În care se dormea în bucătărie, se gătea pe reşouri, se gândea pe-ntuneric. Un cămin uriaş de nefamilişti, ai cărui locuitori începuseră să semene cu şobolanii. Să-şi bea viaţa, să-şi uite moartea. Se revărsau ca din Goya pe Magheru, se căţărau pe marile bulevarde ca pe nişte parâme. Nord-coreeni balcanici, elementari, infinitezimali. Pixeli într-un cer ecran de unde zâmbea El, suficient sieşi. Atoateştiutor, nemuritor. Ridicându-şi deja piramida, în centrul mahalalei. O mahala tăcută era acel Bucureşti. Se înjura pe tăcute, se făceau bancuri politice pe tăcute, dar încă se mai credea. În şobolănie, fiindcă altceva nu exista. Strada Primăverii, Comitetul Central, Piramida unde Marele Şobolan se va retrage, şi-odată la trei ani va învia în mătăniile ultimilor îndărătnici. Apoi o şleahtă de şobolani mai mici, mai grăsuţi, care rodeau producţiile record. Ăştia mai zvelţi, numai vână, cu ochii albaştri. Şi cei rasaţi, crema epocii, cu diplomaţii, doctorii şi profii ei universitari. Ceilalţi, în fine, şobolăneii. Toţi respirau acelaşi aer, toţi emanau aceeaşi putoare. De mortăciune. Toţi s-ar fi ucis între ei, s-ar fi tăiat pe muţeşte cu şişurile, exersând crima primordială. Ar fi fost o orgie oedipală. Şi prin magma aceasta te târai tu, dulce şi snoabă. Ca o lumină îţi ştergea umbra asfaltul.

Nopţile chefuiai cu gaşca-n Athénée Palace, până când altă gaşcă, de taţi înţelegători, vă culegea dimineaţa din vreo secţie de miliţie, veseli şi ameţiţi. Demarau în trombă din faţa plutonierilor uluiţi şi vă certau zâmbind pe sub mustaţă. Acasă mama te aştepta c-un ceai calmant, pe care-l sorbeai moţăind. Visai deja la cheful următor. Îi povesteai ce „dăduse” cutare, de ziua odraslei lui, şi plusaţi fericite-mpreună. Servise Ballantines, voi veţi da Johnny Walker. Dăduse Dunhill, JPS n-ar fi rău. Te gândeai ce blugi Levi’s, parfumuri Lancôme şi chiloţei Palmers să-ţi aducă papa. El te ruga să-ţi mai iei şi examenele. Îi pleznea obrazul tot ungându-i pe profi. Te făceai că înveţi în grădină, visându-ţi primul bărbat. Cum se zvârcolea, roşu la faţă, în tine. Venea vremea împerecherii, pisicile tale înnebuneau. Se întorceau scărmănate, jegoase, dar mulţumite. Te închipuiai măritată, însă-ţi trecea tot cheful zărind mâţişorii orbi. Intrai pe poartă urlând c-ai luat cinciul, şi cereai bani de Sinaia. Fumai Carpaţi din amuzament. Pe Fowles îl citeai din snobism. Stilul tău de-a privi-n scârbă, dispreţuitor, punea pe fugă bărbaţii. Amărâţi, jerpeliţi. Erai o aristocrată, erai de Angora. Albă, grăsuţă, cu carnea pleznind de fericire. Mirosind a iasomie, printre toate putorile acelui Bucureşti de coşmar. Parfumul tău ar fi săturat toată ţara asta înfometată. De-ar fi ştiut, fabricile te-ar fi exportat în contul datoriei externe. Adorându-te, chiar şi imperialiştii şi-ar fi uitat planurile lor de hegemonie mondială. Ar fi rămas cu toţii ca fulgeraţi. Prostiţi, bâlbâiţi. Cu mintea bolborosind. Erai scumpă, doar sexul tău roz deschis ar fi putut compromite războiul rece. Erai singura felină-ntr-o lume de şobolani.

În vremea asta, îngrămădiţi în puţinele cafenele rămase, literaţii dezbăteau virtuţile versului alb. Pletoşi eterici şi hippies îşi pasau unii altora operele beatnicilor, nişte cărţulii soioase de-atâta citit. Colindau triajele în căutarea unor mormane de fier vechi care să semene cu cimitirele de maşini. Se simţeau heruvimi călători într-un land pustiu. Scriau poeme cu frigidere, ciopleau imagerii virtuale. Aflaseră ce-i hiperrealitatea din spectacolele omagiale, din cele două ore zilnice de program TV. Erau şcoliţi, inteligenţi, îl citiseră cu toţii pe Barthes. Juisau în pliurile acelei epoci murdare ca într-un marsupiu. Tineri magi străbătând un Macondo dezolant, sfâşietor de trist. Rătăcind ani cu submarinele lor galbene prin burta balenei. Fără să creadă că, dincolo de lumea lor, există într-adevăr oceanul. Că îl mai mişcă luna, că valurile-i mai udă ţărmuri. Pluteau cu tot cu Bucureştiul în burta acelei balene, înghesuiţi în marsupiul moale-al realului. Cu toată fronda lor, cu poemele lor obraznice. Se simţeau bine, ca într-un uter. Erau şi ei nişte şobolănei, dar mai alexandrini. Îşi ridicau şi ei cu teamă ochii spre cer, acolo unde sticlea zâmbetul fratelui mai mare. Făceau şi ei bancuri de două parale, scriau şi ei versuri evazive. De n-ar fi fost prea mahmuri s-ar fi măcelărit şi ei unii pe alţii, şi ei s-ar fi vândut pe arginţi. Şi ei ar fi călcat în picioare, vorba cuiva, principiul invizibil al demnităţii de sine. Trăncănind, ascultând la nesfârşit. Un duh bolnav intrase în pământul acesta. Se urla, se scria în vânt, într-o tăcere asurzitoare. Poezia devenise o limbă de lemn printre atâtea altele. Alături de discursul oficial, îngăimat de fiecare secretărel speriat. De băşcălia suficientă, dar deznădăjduită a pensionarilor aşteptându-şi rândul la cozi. Şi celelalte jargoane colorate, pline de vervă şi referinţe sexuale. Erau toate limbaje duble, care evitau să numească, sau numeau până la banalizare. Acest vacarm nu era decât o tăcere întoarsă pe dos, o lipsă fundamentală. De la şobolanul cel mare până la ultimii şoricei, nimeni nu spunea nimic. Toţi chiţăiau, încântaţi să se-audă. În cântecul burţilor goale, în liedurile patriotice, în poemele ironice răsuna acelaşi chiţăit. Neomenescul, prea-nfricoşatul chiţăit agonic.

Tu înfloreai în tot acest putregai. Dar n-ai fi ajuns, înconjurată de el, decât vreo secretară de partid voluptuoasă, eclatantă. Bărbaţii ţi-ar fi sărutat recunoscători mâna, ameţiţi de mireasma cărnii tale, loviţi de dispreţul privirii. Ar fi plecat împleticindu-se din biroul tău, lăsându-şi atenţiile ca pe nişte ejaculări precoce, timide. Te-ar fi visat nopţile, şi-ar fi frământat răzbunători nevestele. Ceilalţi, tovarăşii de drum, s-ar fi prăbuşit în marş horcăind. Soţul tău, fără măcar să-ţi bănuie forţa, ar fi făcut carieră doar plimbându-se pe Corso cu tine la braţ. L-ai fi dus de zgardă până în Comitetul Central. Şi ieşit de-acolo ar fi rămas toată viaţa ambasador prin ţările calde, obsedat de tine-n umbra palmierilor. Ar fi sfârşit căţărându-se de turbare pe unul, fără să înţeleagă nimic. Te-ar fi torturat o vreme cu gelozii maniace. Plin de el, s-ar fi proiectat în tine la nesfârşit. Părăsindu-l, tu însăţi i-ai fi stors pe ceilalţi ca pe nişte bureţi. Doar fluturându-ţi leneşă părul. Ai fi descoperit uimită, încântată, câtă putere zace în corpul tău moale, alb-lasciv. Secreţiile sexului tău, zvârcolindu-se prin aer înmiresmate, ar fi chemat masculii din depărtări. Te-ar fi adorat cu burţile chirăind, cu testiculele umflate. S-ar fi zvârcolit în baia zâmbetului tău ironic până-n delir. Refuzându-i, i-ai fi făcut să se simtă aleşi. Ţi-ar fi divinizat cruzimea, ţi-ar fi slăvit dispreţul. I-ai fi nimicit, aneantizat. Înnebuniţi de excitaţie, şi-ar fi sfâşiat unul altuia carnea, şi-ar fi sfârtecat gâtlejurile. Sângele lor ar fi continuat să pulseze pe-asfalturi, ca un sex în orgasm. Într-o apoteoză care-ar fi sfărâmat cu tăria ei cerul ecran, ar fi făcut ţăndări portretul fratelui mai mare şi-ar fi explodat înspre cosmos, toată doar urlet. Ai fi rămas singură într-un oraş în ruine, purificat. Dimineaţa, cerul ar fi avut culoarea sângelui tău menstrual, fermentând ovule. Şi din soarele în zenit ţi-ar fi plâns increat fătul – fătul nostru ce nu se va naşte nicicând.

(Mircea Țuglea)