mircea tugleaCând aud (înfundat) cuvântul accident, mă gândesc, automat, mai degrabă la Accidentul lui Mihail Sebastian, decât la cele două accidente de maşină pe care le-am avut – dintre care unul a fost grav, şi în care puteam să murim. Am intrat într-o căruţă, mascată până atunci de-o altă maşină, care tocmai ce demarase. Cu 70 de kilometri la oră – şi asta după frânare. Impact cu fruntea, parbrizul crăpat de capetele noastre. Senzaţia că tocmai am scăpat cu viaţă. Însă, cu toate astea, nu mă gândesc la acel accident (sau încerc) – ci la acest Accident al lui Sebastian, mort el însuşi într-un accident de maşină, în mai 1945. La ceea ce nota Cioran în Caiete, când i s-a cerut să-l recomande pe Mihail Sebastian pentru traducerea în franceză: „Tocmai eu să-l recomand? Cine sunt eu, să-l recomand pe el?” (am citat aproximativ, se-nţelege). La încântarea Antjei Mansbrügge, pe undeva prin Viena sau Hamburg, nu mai reţin, după lectura Jurnal-ului, proaspăt tradus în germană, al lui Sebastian. Şi, deodată, printr-un lanţ de semnificaţii, încă în curs de formare, mă gândesc la accidental.

Cam tot ce ni se întâmplă în viaţă este accidental. Dacă n-aş fi frânat, atunci, n-aş mai fi scris niciodată rândurile astea. Eram în maşina abia cumpărată de la Marin Mincu, un Cielo bej-cașmir, cu care el însuşi se răsturnase în drum spre Craiova. Prilej, după aceea, să scrie volumul Cum mi-am înscenat un accident de maşină (2002). După moartea lui, în 2009, Andreea Pavel, una dintre puştoaicele despre care vorbeam în episodul anterior, cel cu Presa, mi-a redirecţionat pe e-mail o „leapşă”, care suna cam aşa: „Ia cartea cea mai apropiată de tine, deschide-o la pagina 18, şi găseşte rândul 4”. Cartea cea mai apropiată de mine era antologia Proba de gimnastică a lui Marin Mincu, iar rândul 4 de la pagina 18 provenea din prefaţa lui Octavian Soviany: citând un fragment din acelaşi volum, Cum mi-am înscenat un accident de maşină, adică: „nici nu ştii cum îţi reintri în simţuri / vezi distrat că atârni de ceva deasupra străzii / în jur se strâng oameni mulţi / de la celelalte maşini / îţi fac semne prin geam cu mâna / să vadă dacă eşti viu / tu nu le răspunzi blocat de spaimă / s-ar putea să aluneci tocmai acum în vârtej / dacă nu e mort / se află sub şoc / auzi o voce strecurată lent spre organul tău auditiv / nu trebuie să te laşi / să aluneci în starea de şoc / acum trebuie să mă mişc / să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat / întind mâna / împing uşa din dreapta / e blocată / sunt foarte calm / îmi propun să nu mă grăbesc / mă răsucesc spre stânga / corpul meu are reacţie / ascultă de comenzile mele / e mai greu cu picioarele / pe care nu am curaj să le mişc / trag de ceva / face clic / acţionez mecanismul de deschidere / împing cu putere / cedează / se deschide uşa din spate puţin / cei de afară o forţează până la capăt / cu mâini sigure mă prind de umeri / repede mă scot de sub fiare / să vină un medic / mai aud înfundat”.

Povestea mea, a tuturora, este legată de-acest lanţ de accidente. E accidentală. Poate că nimic nu s-ar mai fi întâmplat dacă m-aş fi răsturnat eu cu maşina (aceeaşi) – şi nu Marin Mincu. Poate că Mihail Sebastian n-ar fi murit într-un accident dacă n-ar fi scris, chiar el, romanul Accidentul. Poate că-n lumea asta, din nefericire, suntem cu toţii accidentali.

 

(Mircea Țuglea)