Acuma două săptămâni Paul și Maria ne-au ajutat să ducem niște lucruri la bunică-mea pe balcon.

La Nini.

Nini e bunică-mea.

După ce am descărcat tot, am mai stat cu Nini, nu știu ce, am luat-o pe jos prin cartier. O parte din Văcăreștiul vechi, Aleea Zânelor, Strada Sibiel, Cărămidarii de Jos și mi-am adus aminte de tot felul de lucruri și le-am povestit și când eram printre blocuri pe la Cărămidari, am zis și de domnul Dumitrescu.

Nu mai știu ce prenume avea.

Poate Alexandru.

Pe ușa de la intrarea în apartamentul lui Nini încă e o plăcuță argintie pe care e scris cu niște caractere italice

Familia Fiastru

Parcă niciodată Fiastru n-a arătat mai frumos decât cu caractere italice.

Ei au fost prima generație de locatari de la vilele din Văcărești. Vilele astea mari au fost primele construcții comuniste în zonă, s-au terminat în anii ’50 și bunicii mei, Nini și Bubu, împreună cu maică-mea s-au mutat din Cotroceni, aici.

În 1961.

Bubu a murit pe 13 august 1998.

Dar pe ușă a rămas scris așa cum știu eu dintotdeauna, de când aveam 3 ani.

Cea mai veche amintire a mea, cea mai veche databilă, se întâmplă aici, în apartamentul 7 din Vila 3, Calea Văcărești nr 206. Se întâmplă în anul 1985.

Nini spală așternuturile în cadă și eu stau cu fundul pe capacul de la toaletă și o întreb:

– Nini, tu câți ani ai?

– Am 55 de ani.

Nini e născută pe 1 noiembrie 1930, deci 55 de ani avea în 1985, asta înseamnă că eu aveam 3 ani.

Nini și Bubu stăteau la unul dintre cele două apartamente cu două camere de la etajul 1.

Din prima generație de locatari ai Vilei 3, de la scara A nu mai trăiește decât Nini, iar, de la scara B, doar doamna Jarnea, bunica lui Gelu, soția lu’ Suliman, fotografu’.

La parter, pe stânga, la trei camere, a stat

Familia Dumitrescu.

Domnul și doamna Dumitrescu. Nu au avut copii.

Înainte de ei, îmi aduc aminte de cățeii lor. Doi teckeli.

Fram și Frămița.

Eram atât de mic, încât teckelii ăștia doi mi se păreau uriași.

Erau cei mai mare teckeli pe care-i știu. Alergam pe alee și printre băncile din fața scării de bloc și strigam:

– Fram, hai Fram!

Fram era mai jucăuș. Și mai gras. Amândoi erau cafenii și cu unghiile și pernițele negre.

Frămița a murit prima. Fram a murit mai târziu, pe la începutul anilor ’90.

Doamna și domnul Dumitrescu i-au înmormântat pe amândoi în curtea de la scara B, la rădăcina unui trandafir cățărător.

În schimb, despre domnul Dumitrescu se spunea că e un om rău care:

– A dat-o pe mă-sa moartă la studenți, să facă experimente pe ea!

Asta era Nini.

Domnul Dumitrescu era un om pe la 1,70m, ușor supraponderal și foarte foarte crăcănat.

Era atât de crăcănat, încât abia mergea, avea un baston.

Avusese părul blond, dar acum avea părul alb impecabil, dat pe spate și cu bucle la vârfuri, și ochii bulbucați și albaștri.

Pe inelarul de la mâna stângă avea un ghiul din aur plin, pătrat, iar la dreapta unul cu piatră roșie.

Îmi plăcea să mă uit la ele când stăteam afară, pe bancă, lângă el și Fram.

Domnul Dumitrescu era mai mare decât bunicii mei, dacă ei aveau 55-56, Dumitrescu să fi avut vreo 60 și ceva.

Povestea începe prin 1986-1987

Eu aveam 4-5 ani.

Dumitrescu ăsta era ursuz, așa, bombănea, se certa cu lumea de pe la bloc, dar mie îmi plăcea de el, nu mă deranja că era așa și că țipa și la noi, și la vecini, și la doamna Dumitrescu, nu mi se părea important. Știam că el e tare, cumva, fără să-mi dau seama de ce.

Domnul Dumitrescu a fost un mare crescător de păsări.

Avea prin casă trofee, diplome, cupe, tot felul de chestii despre care nici nu știam că există. De fiecare dată când intram la ei în casă, îl rugam să mi le arate și să-mi spună despre ele. Și povestea domnul Dumitrescu pe acolo, cele mai multe premii le-a avut pentru canari.

În anii ’60 și ’70 la concursurile naționale nimeni nu-i lua vreun premiu la canari.

Așa zicea el, și sigur era adevărat, că i-am văzut trofeele și mai târziu, când știam să citesc. Avea și pentru papagali, mierle și alte păsări, dar cele mai multe pentru canari.

Și avea balconul plin cu colivii.

Uneori, când eram singur și nu aveam ce face pe afară, mă duceam la balconul domnului Dumitrescu și mă uitam la păsări.

În liniște, că dacă făceam gălăgie începea să urle de era nenorocire.

– Băăăă, nu mai da, bă, cu șpițu’!

Mi-a zis o dată când m-a văzut că trăgeam la poartă la bătătorul de covoare.

Avea dreptate, n-am avut niciodată nicio legătură cu fotbalul.

În fața scării și în parcarea de mașini erau niște tei și castani.

Sunt și acum, tot ăia, doar că mai groși.

Și sunt mai multe mașini, în 1986 erau Dacia 1100 a lui Bubu, Dacia 1100 a domnului Ivanciovici, Dacia 1300 a domnului Focșa și două Skoda 120 de la blocul de lângă.

Dumitrescu bătuse în pomii ăștia niște cuie, la diferite înălțimi,

poate la întâmplare sau poate nu.

Lângă teiul din stânga, cum ieși din scara de bloc, unde era banca când eram eu copil, ținea o prăjină culcată printre buruieni.

Când venea cineva la el în vizită, Dumitrescu nu-l băga în casă, nici nu stătea de mese, cum făceau majoritatea, și bunicii mei, la fel. Îl ținea afară, pe bancă.

Și scotea colivii cu păsări, pe care le agăța în toți pomii ăștia, 6-7-8 păsări.

Mereu altele și în altă formație,

o dată doi canari și trei mierle și un papagal, sau știu eu

o mierlă, doi scatii, trei sticleți și doi canari,

habar n-am cum le alegea, numai el știa.

Așa își ținea el întâlnirile.

Și când nu avea musafiri, și avea el chef, tot asta făcea.

Scotea coliviile, le urca în pomi, se așeza pe bancă, își încrucișa mîinile peste bastonul în care se sprijinea și fluiera.

Și păsările începeau să cânte.

De fiecare dată alte sunete, altele, altele, altele.

Îmi aduc aminte lunile iunie, după-amiaza, după ce mă trezeam din somnul de la prânz, pe la 4-5 când ieșeam afară, abia trezit din somn, era liniște și cald și nu era nimeni altcineva în afară de domnul Dumitrescu, păsările și Fram.

Mă așezam și eu lângă ei și mă uitam, ascultam păsările și îl mângîiam pe Fram.

Stăteam pe bancă în ordinea asta,

Domnul Dumitrescu, Fram și eu.

Știu că era iunie pentru că miroseau teii.

Au mai trecut niște ani, mă rog, eu m-am mutat la ai mei, am început clasa a cincea, m-am mutat și cu școala, mai sus, pe Văcărești.

O fi fost 1993 când, o dată, m-am dus cu taică-miu în Big și mi-am cumpărat doi papagali. Roco și o fată care a murit și apoi am luat altă fată, Ela, care a trăit mult. Amândoi au trăit 9 ani.

Și cum i-am luat, m-am dus la domnul Dumitrescu să-mi spună despre papagali.

Aveam vreo 11 ani și atunci mi-a plăcut și mai mult de domnul Dumitrescu decât atunci când eram mic.

Eu îl înțelegeam, restul nu. Așa mi se părea.

Mi-a povestit cu răbdare și veselie despre papagali, cum să am grijă de ei, cum să am o relație cu ei, cum să fiu un stăpân bun cu papagalii, cum putem evolua, cam așa. Mi-a lăsat de înțeles că papagalii sunt doar o etapă pentru un iubitor de păsări, normal că și eu știam ce voia el și unde voia să ajungă și într-un fel eram și de acord cu el, dar voiam să mă înțeleagă și el că mie papagalii mi se păreau mai tari atunci, indiferent de motive. Și știa și el, eram de acord, am vorbit mult atunci.

Deja nu prea mai avea păsări, nu mai putea să se ocupe.

Și peste vreo doi sau trei ani am aflat că a murit.

N-a aflat niciodată ce făcea atunci când ieșea cu coliviile la noi la scară.

Eu știu ce făcea.

Domnul Dumitrescu a fost tare.

Ar fi putut să fie oriunde cu păsările alea, dar n-a ajuns nicăieri, a rămas pe banca din fața blocului.

Și asta-i tot.

(Mihnea Mihalache-Fiastru)