Omul ăsta din poză e nea Costică.

Costică Știrbu.

Dacă mai trăiește, anul ăsta face 80 de ani. L-am cunoscut acum vreo 8 ani și țin minte că mi-a zis că era născut în `38.

Stătea la ultimul etaj din blocul lung din intersecția de la Budapesta. Un bloc cu sute de apartamente, care are o fisură pe o grindă, deși nu e atât de vechi, a fost construit undeva prin anii `60.

La parterul lui a fost, pe vremea lui Ceaușescu și mulți ani după Revoluție, o alimentara mare, care s-a transformat cândva după 2000 în Mega Image. A fost unul dintre primele din București, după cel de la Lujerului și cel de la Lizeanu. Lângă, s-a deschis a doua șaormerie Dristor, după șaormeria din intersecția cu același nume. Prin 2014 s-au închis, pentru că blocul are risc de prăbușire din cauza acelei fisuri pe grindă. În schimb, locatarii au rămas în bloc. Reclamele de pe bloc au dispărut, deși înainte era plin, fiind un bloc mare cu colțuri cu vizibilitate. Nu a fost reconsolidat, nici reabilitat. Arată ca un bloc în carantină, în care te gândești că oamenii mor în apartamente fără ca cineva să-i scoată de acolo pentru a nu-i îmbolnăvi și pe alții. Mor și se descompun în podelele de prefabricat.

Nea Costică stătea cu nevastă-sa, niște oameni gălăgioși, nu într-un sens rău, doar ciudat. Când am intrat la ei în casă mi-au amintit de un anumit fel de oameni care vorbesc tare. Un model vechi, nu l-am mai întâlnit de la sfârșitul anilor `80, începutul anilor `90.

În casă mirosea a ciorbă. Care acoperea alt miros de ciorbă, care acoperea alt miros de ciorbă și tot așa, ciorbă peste ciorbă. Știți mirosul ăla puternic de ciorbă, de atât de multe ciorbe încât nu poți să spui a care dintre ele miroase ? Ciorba abisală. Așa mirosea.

Altfel, niște oameni deschiși și prietenoși.

– Vă servesc cu ceva? m-a întrebat doamna Știrbu.

– Nu, nu, nu, mulțumesc! i-am răspuns imediat.

Ajunsesem la nea Costică pentru că documentam povești neimportante, ca și azi. Povestea după care plecasem era aceea a Restaurantului Budapesta, unde se zicea că se mânca carne de om, în anii `80. Nu carne, ci ficat, mai exact.

Ficat de om.

Așa a rămas mitul. Că, în fiecare noapte, pe magistrală, adică pe bulevardul Cantemir de azi, unde era și restaurantul, venea o salvare de la IML, o dacie 1300 break albă, cu girofarele oprite și luminile stinse, oprea lângă restaurant și scotea din portbagaj ficat de om prelevat la Institutul de Medicină Legală, pe care îl dădea în grabă, învelit în niște cârpe, unui angajat al restaurantului.

Nea Costică a fost ospătar și barman la restaurantul Budapesta. A lucrat aici aproape 30 de ani. Îmi amintesc și eu restaurantul, și din anii `80 și din anii `90, dar în anii `90 nu am mai intrat. În schimb, înainte de Revoluție, mai mergeam cu ai mei. Foarte rar, dar pentru că era relativ în cartier, am mai fost. Era un restaurant cu geamuri înalte și draperii groase din imitație de mătase verde.

Primul lucru care îmi lipsește din restaurantele comuniste sunt perdelele și draperiile care în anii `90 au ajuns sleioase și îmbâcsite de fum și băuturi vărsate, și așa lumea post-decembristă a început să le distrugă prin nepăsare și ură față de condiție până când au dispărut.

Restaurantul Budapesta a fost un restaurant cu specific unguresc. În sărăcia din anii ’80 lumea nu mai ieșea la restaurant atât de des, iar atunci când o făcea, de obicei, alegea locuri mai în centru și unde putea să mănânce cartofi prăjiți cu salată bulgărească și ceafă de porc și mici, mai degrabă decât un restaurant nu chiar atât de central și cu specific unguresc. Când n-aveai curent și căldură în casă, nu-ți mai ardea de gulaș și specialități ungurești, voiai să te duci în centru, să mănânci friptură, ca să simți că ești viu. Lumea s-ar fi dus, mai degrabă, la Doina decât la Budapesta.

– Domne`, era printre cele mai bune restaurante din București! zice nea Costică.

Cplm să zică și nea Costică, normal că el își laudă locul unde a muncit, dar n-are dreptate, Budapesta nu a fost niciodată vreun mare restaurant, era un loc de liga a doua.

– Lumea rea a inventat asta cu ficatul de om, că erau invidioși pe restaurantul nostru! mai zice nea nea Costică.

Hai, bre, nea Costică, lasă astea!

Oricum, eram curios cum a apărut povestea asta cu ficatul de om la Budapesta. Restaurantul s-a deschis în 1973 și s-a închis prin 2001, 2002, deci nea Costică a lucrat de la început și până s-a închis acolo. Nu știu cine l-a preluat după 1990, am uitat, nici nu știu dacă mi-am notat, de fapt. Ce era mișto la Budapesta e că aveau vin Tokaji, apreciat, atunci, când nu găseai de niciunele în anii `80.

– Cu 100 de lei mâncai așa: două fripturi, 4 mici și beai și două coniacuri Albăstrică, povestește Nea Costică.

– Păi ce, bre, tot la astea românești ați ajuns, până la urmă, la mici și Albăstrica?! l-am tachinat, nițel.

– Aveam și ungurești, organe, măruntaie, aveam contract cu abatorul și luam de acolo carne de porc și de vită, repede, să se laude. Lăudăros, moșul.

Abatorul de care zice el era la noi pe Văcărești, în spatele blocului în care m-am născut eu, pe strada Baladei. Într-adevăr, carnea era mereu proaspătă la abator, dar nu găseai, ca simplu cumpărător. Bunică-miu, Bubu, avea șemn cu unul de la abator și îi băga banii pe sub poarta abatorului și ăla îi arunca o plasă cu carne, înapoi, peste gard. Așa cumpărai de la abator în anii `80.

– Deci de la abator luați, hm, nu de la IML? îl întreb.

– Nuuuu, domne`, astea sunt prostii, domne`, păi ce noi eram de capul nostru, aveam controale săptămânale de la SANEPID?! răspunde.

– Păi și ce, bre, dacă erați de capul vostru ați fi băgat ficat de mort la restaurant? îl mai supăr nițel.

– Doamne ferește! Domne’, știți de unde vine asta, am avut prin `85, au venit mai multe echipaje de la miliţie şi procurori care au închis resturantul şi ne-au interogat, cu noi acolo, n-aveam voie să plecăm, că ne împușca pe loc, că ar fi avut ei o reclamație că a murit cineva despre care s-a stabilit că a mâncat ficat de om și ăsta fusese la noi la restaurant înainte să moară, povestește nea Costică și peste umărul lui drept, din poză, unde era Domo când am fost eu la el, acum 8 ani, fusese înainte Restaurantul Budapesta.

– Păi vezi, bre, că tot ca mine e, că mâncați oameni pe acolo!, îi zic.

 

(Mihnea Mihalache-Fiastru)