Copil din clasa de mijloc,  în anii `80 am făcut frigul în salopetă și m-am tăvălit prin zăpadă, iar, atunci când nu făceam asta, căutam casete VHS pe la cunoscuți, prieteni și vecini: împrumutam, înregistram, cumpăram, făceam schimb. Până prin `88 aveam deja multe și, pentru că era iarnă, cizmele din burete (apreschiurile) ude de la atâta joacă și se întuneca devreme, mă duceam acasă și după ce mă storceam îi dădeam „power” lui AKAI.

În anii `80 nu se vorbea despre filme în sine, întotdeauna se discuta despre a avea sau a nu avea video. Foarte puțini erau sinceri și real interesați despre un film sau altul. Dacă văzuseși un film și vroiai să împărtășești cu cineva experiența, îi spuneai pur și simplu: „Am văzut cutare film”. Așa apăreau următoarele situații:

Dacă vă cunoșteați oarecum, nu știați foarte multe unul despre celălalt iar discuția despre filmul văzut era simplă conversație, următoarea întrebare a interlocutorului era: „Ai video?”. Dacă tu răspundeai „da” și el nu avea video, atunci te privea cu oarecare ură și invidie. Dacă răspundeai „da” și și el avea „video”, atunci automat începea o poveste între voi, iar întâlnirea s-ar fi terminat cel puțin cu numere de telefon schimbate. Dacă tu răspundeai „nu” și nici el nu avea video, atunci se subînțelegea că l-ai văzut la cineva care avea și s-ar fi uitat la tine ca la cineva care nu voia decât să se laude că știa pe altcineva care avea video. Dacă tu răspundeai „nu” și el avea video, se înțelegea același lucru, doar că în această situație ori el era cel care începea să se laude cu câte filme a văzut, ori te asculta superior.

Dacă erați prieteni și tu aveai video și el nu, atunci ar fi înțeles afirmația ta ca pe o invitație pe care i-o lansai de a vedea filmul împreună, ceea ce și era. Dacă și tu și el aveați video, atunci deja amândoi erați cunoscători și numai așa celălalt ar fi fost dispus să asculte ceea ce aveai de spus despre ce tocmai văzuseși, el îți povestea ce a mai vizionat și el, discutați despre filmele despre care auziserăți lucruri, schimbați impresii și casete. Dacă nici tu și nici el nu aveați video, atunci era clar că ceea ce tu vrei să-i spui, de fapt, este că găsiseși o combinație cu cineva care avea și video și filme, iar tu nu făceai altceva decât să-i vinzi și lui un pont, o anume persoană.

Iarna anului 1986, Calea Văcărești numărul 206. Vila 3 a fost construită undeva în jurul anului 1950, și prima generație de locatari a fost formată din 24 de familii, în două scări împărțite egal. În `86, prima generație de locatari era încă intactă și toți se cunoșteau între ei încă de când fusese construită vila, primii tineri beneficiari ai sistematizării comuniste: Focșa, Dumitrescu – unul dintre cei mai recunoscuți crescători de canari din România, la momentul respectiv – Ion șoferu`, Manea nebună, doamna Suciu femeia de serviciu și cu fi-su` – mic șmecheraș care a reușit să evite serviciul în anii comunismului -, Gulimănescu, Mitică Nebunu`, Suliman fotografu` etc. Unii dintre ei aveau și nepoți și iarna se construiau cazemate din zăpadă, pe locul în care vara era pietriș și unde erau parcate câteva Dacii, Skode, o Lada și un Oltcit.

O cazemată însemna că te întindeai pe spate în fața unui morman de zăpadă și începeai să lovești cu apreschiurile zăpada din față. Se forma ca un fel de iglu, unde ne băgam câți încăpeam și începea bătaie cu bulgări cu alții de la altă cazemată.

Înainte de cazemate și bătăi cu bulgări, până să mai cresc doi-trei ani, a fost ziua aceea din iarna lui 1986. Se întâmpla undeva în jur de 15 decembrie și era zăpadă și frig așa și așa, ca în acele zile de iarnă în care totul este alb, vântul nu bate și nici nu e foarte ger, și e liniște, zăpadă, și mirosul de iarnă se simte tăios la fiecare inspirație. Era seară și cei doi stâlpi de iluminat funcționau. M-am uitat în stânga către alee, apoi am deschis repede ușa de la intrare și la fugă pe scări.

Pentru restul familiei, a fost unul dintre puținele momente când au simțit nevoia să se ascundă de ceilalți vecini de la 206, gălăgioși și curioși. Pachetul trebuia să fie livrat seara și în mare secret. Era cadoul de Crăciun al bunicului meu, Bubu, pentru maică-mea și pentru mine. Îmi amintesc cum s-a aprins lumina în hol și doi bărbați au intrat în casă iar unul dintre ei avea în brațe o cutie mare din carton, sigilată cu o bandă adezivă argintie, asemănătoare cu cea care se folosește în filme pentru a-i lega la gură pe ăia buni în situații rele sau pe ăia răi în situații bune. Pe cutie scria mare „AKAI”, „MADE IN JAPAN”, „FRAGILE” și paharele cu x aferente, iar înăuntru era cel mai bun prieten al meu din copilărie și adolescență, video-recorder-ul „AKAI VS-220EV”.

Pentru ca cineva să ajungă în posesia unui video în anii ’80, trebuia să îndeplinească niște condiții: fie era securist, fie avea legături cu afară – de cele mai multe ori primele două caracteristici erau legate una de cealaltă, fie era infiltrat în brigăzile pe care le formau cei care aveau video, adică cei care făceau ca underground-ul VHS din Bucureștiul anilor ’80 să existe, cei care trăgeau casete de la unii la alții nopțile prin locații felxibile și cu circuit foarte închis și care le răspândeau mai departe. O altă variantă pentru a avea un video era ca tu să ai o legătură directă cu cineva care bifa una sau mai multe dintre condițiile astea și cu care să fi fost destul de apropiat încât să aibă suficientă încredere în tine, cât să se bage pentru tine și să-ți aranjeze o cumpărare pe nașpa la un preț foarte ridicat, de unde și celebra vorbă-clișeu „un video era cât o mașină”. Noi cunoșteam din toate cele trei categorii de mai sus, însă oamenii care aveau legături cu afară pe care noi îi știam nu prea le aveau cu video, ei doar aveau video, dar nu-l foloseau prea mult. Cu toate astea, relațiile din zona asta le-am folosit pentru a face rost masiv de casete VHS. Însă omul care a făcut posibil ca AKAI să ajungă la noi a fost un personaj cu legături în underground-ul VHS, un vecin care avea un frate proaspăt întors din State. Problema era că fratele vecinului se întorsese pentru o perioadă scurtă de timp și adusese cu el două recordere pe care trebuia să le vândă ca să facă nu știu ce cu banii și să se reîntoarcă în State. Unul îl vânduse și mai rămăsese AKAI. Pe care l-am cumpărat noi contra unei sume de 55000 lei. Suma era sigur mare, însă dacă era chiar cât o Dacie, așa cum spune mitul, habar nu am. Vecinul cunoscător ne-a explicat cât de tare este acest AKAI și că aveam o super-șansă să-l luăm. În primul rând era direct „MADE IN JAPAN”. În al doilea rând era recorder. La momentul respectiv era un fel de competiție între cei care aveau video, care avea player și care avea recorder. Playerele erau mult mai mici ca volum decât recorderele, erau mult mai ieftine (spre jumătate din preț) și nu puteau înregistra, iar un video fără REC te făcea doar amator video, nu puteai să fii activ la piața vhs a vremii. Dar AKAI era recorder și era mare. Acestea au fost atuurile pe care vecinul ni le-a prezentat atunci când am cumpărat video-ul. Însă cel mai mare avantaj pe care el îl deținea aveam să-l descopăr singur peste ani, și anume faptul că AKAI funcționa în sistem dual: PAL și SECAM. De fapt, AKAI era hoț, nu era SECAM, însă avea MESECAM. MESECAM nu era un sistem în sine, ci doar un fel de codec, o îmbunătățire care, adăugată unui sistem PAL putea decoda un semnal SECAM și redat în sistem PAL. Pe mine m-a ajutat foarte mult faptul că AKAI avea MESECAM pentru că astfel am putut să văd multe Shaw Brothers, Pai Mei-uri, Godfrey Ho-uri și varii bătăi asiatice, mișcând doar un mic buton din spate care activa sau nu MESECAM-ul, filme pe care le-am văzut aduse direct de către niște cunoștințe piloți și mecanici de avioane. După 1990, poate începând cu 1991, au început să fie din ce în ce mai puține casete pe SECAM și până și obscuritățile începuseră să apară în versiune PAL. Tot poporul care după revoluție a dat buzna să-și ia playere (îmi amintesc de niște vecini care în anul 1990 au vândut pământul de la țară recâștigat de la CAP și cu toți banii și-au cumpărat player și TV Goldstar) s-a ales cu câte un PAL. Evident că acest lucru era știut și de patronii de la centrele de închiriat casete care au început să apară tot atunci. Însă, până în 1990, în `86, în `87, pe vremea când totul era underground, pe neve și pe sub mână direct de la aeroport, mai dădeai și peste secamuri și foarte rar NTSC-uri, dar pentru NTSC-uri îți trebuia sistem separat și era mai greu să faci rost de casete prin relații la Otopeni pentru că era foarte puține curse pe US și erau mult mai controlate decât Asia.

Cam un an și jumătate mi-a trebuit ca să învăț să butonez la AKAI. De fapt, eu știam mai dinainte, însă nu eram lăsat să-mi fac de cap cu el, din motive de mult prea mic ce eram. Prostii, am spus atunci și până să împlinesc 10 ani îl desfăcusem deja pentru prima dată. Filmele de care îmi aduc aminte dintotdeauna sunt „Missing in Action”, „Revenge of the Ninja”, „Lone Wolf McQuade”, „Police Story” și „The Protector”. Le-am avut pe casetă VHS de la început, probabil că încă de atunci din `86. Sigur până de Crăciun în 1987 le văzusem deja de câteva ori. Asta pentru că, cadoul de Moș Crăciun din 1987 a fost RoboCop, casetă pe care o am și acum și care încă funcționează fără nici un fel de problemă, iar banda nu a fost afectată deloc.

Când stingeam lumina în cameră și televizorul făcea purici și apăsam butonul de power al lui AKAI, deja lumea de afară nu mai exista. Băgam caseta și AKAI scotea niște sunete specifice și într-o anumită ordine, pe care nu le voi uita niciodată, sunt ca niște zgomote de fond îngropate undeva în adâncul minții. După aceea apăsam „play” și mă conectam total.

Realitățile video din Bucureștiul comunist din perioada la care facem referire, 1987 – 1988 – 1989, nu aveau absolut niciun fel de legătură cu ceea ce se întâmpla în afară în domeniu video-vhs. Chestia asta este valabilă dacă pornim pur și simplu de la prețul unui video în underground-ul momentului. AKAI a costat 55000 de lei. Era mult, era puțin? Cât ar fi costat în mod normal AKAI în altă parte sau cât o fi dat ăla pe el atunci când l-a cumpărat în State?! Habar n-aveam răspunsul la niciuna dintre întrebările astea și nu atât că nu aveam nici cea mai vagă idee, cât că nici nu ne-am pus vreodată problema. AKAI a costat 55000 lei pentru că atât a cerut fratele vecinului pe el și asta a fost tot, ori acceptam și plăteam suma, ori refuzam și nu ne-ar fi rămas decât să ne uităm în continuare la Telejurnal și la mira (închiderea programului) de la ora 22 când se cânta Hora Unirii și la cele două programe bulgărești din care nu se înțelegea mare lucru. Și nu doar familia mea a cumpărat video-ul fără discuții, oricine voia atunci un video trebuia să scoată banii pe care îi cerea cel care îl vindea. De ce era atât de scump un video? Încă nu știu, îmi pot imagina o sută de mii de răspunsuri. Primul care îmi vine în minte e că atât voia vânzătorul să ceară. Apoi mă gândesc la riscul la care se expunea și îmi imaginez că poate exista o cifră de șpagă care circula neoficial, pe care, dacă o achitai, reușeai să mai scapi de belele. Sau poate pentru că cererea era atât de mare și oferta atât de redusă. Nici alternative de cheltuială nu prea mai aveai în comunismul de la sfârșitul anilor ’80. Poate pentru că cine ajungea să vândă un video era în combinație cu mulți alții și trebuia să împartă bani către mai multe persoane. Se poate orice, cert este că video-ul era idealul, libertatea. Scăpai de toate atunci când dădeai play.

Prima dată când i-am făcut proba de înregistrare lui AKAI, am fost la vecinul al cărui frate ni-l vânduse, unde am tras pe o casetă VHS TDK filmul „Texas Across the River”, care deși probabil că nu pare genul meu de atunci, totuși mă distram de fiecare dată când îl vedeam.

Până în 1990, AKAI rulase, deja, câteva sute de casete, poate chiar mii, împrumutate, schimbate cu altcineva sau înregistrate de cine știe de pe unde. Posesorii de video de atunci  speculau tot felul de mituri despre cum anumite video erau mai rezistente și altele mai sensibile. Video-urile mai rezistente erau denumite „râșnițe” și de cele mai multe ori erau considerate responsabile pentru deteriorarea casetelor video, care odată stricate, umbla mitul că ar strica și alte video, doar pentru că aveau banda, pe alocuri, șifonată. Adevărul simplu era acela că, din când în când, se mai aduna praful și trebuiau curățate ghidajele și capul de redare. Teoretic ar fi trebuit curățată și partea electronică, însă acolo nu m-am băgat niciodată și, din câte se pare, nici nu a fost nevoie, pentru că AKAI funcționează perfect și în prezent. Însă până în anul 1990, deja fusese deschis și curățat de câteva ori și în scurt timp am învățat și eu care era mișcarea pe care trebuia s-o fac atunci când nu mai citea bine casetele. Se deschidea capacul și, cu un tricou înmuiat în spirt, curățai întîi de toate capul de redare. Degetul pe care era înfășurat tricoul rămânea fix, iar cu mâna cealaltă se învârtea capul de redare. După ce terminai de curățat și observai cum se aduna un strat de negreală destul de consistent, treceai la ghidaje. Ghidajele erau acei cilindri de diverse mărimi care conduceau banda VHS prin video și o poziționau corespunzător în funcție de comenzile pe care i le dădeai: play, stop, ffwd, rew. După ce terminai de curățat și ghidajele, nu îți rămânea decât să-i montezi la loc capacul, să bagi caseta și din nou play, iar câteva luni din acel moment nu trebuia să repeți operațiunea. În timp, am aflat, că AKAI era un video sensibil și tocmai din această cauză trebuia să-l curăț atât de des, spre deosebire de alte video care nu erau curățate cu anii sau chiar niciodată. Nu știu cât de sensibil era din moment ce încă funcționează, dar recunosc că am avut grijă de el atât cât am putut, ani la rând în care a fost, printre altele, cel mai de preț obiect al meu.

Anul 1990 a încheiat o perioadă, dar nu a pus capăt erei video din București și din alte orașe. De fapt, din 1990 începea o nouă perioadă video și, până prin 1995, în numai 5 ani, video-ul și casetele VHS au cunoscut ascensiunea pe care o meritau în anii `80. După 1990, mai tot românul a început să aibă video, toate frustrările din anii ’80 erau șterse cu o lovitură cu piciorul de-a lui Van Damme. Toate suferințele comuniste erau uitate la coadă la „Gepa” sau la „București-Berlin” de unde românii își cumpărau ceea ce își doriseră dintotdeauna, dar nu avuseseră niciodată: un video. Casetele se găseau deja în prostie, nu mai aveai nevoie de absolut nicio combinație pentru ca să ajungi să vezi un film, tot ce trebuia să faci era să intri într-o consignație și să-ți alegi din casetele video care se găseau la vânzare. Și dacă nu găseai nimic care să-ți placă, nu aveai decât să te duci la următoare consignație. Lumea era buimacă de primele alegeri, de Italia `90, de Piața Universității și greva foamei, de Turbo, Final și semințe, de Coleus și Caritas, de mineriadă, de alba-neagra, de primele discoteci, de gropița, de mers la mare și de litoral și de filme la video. Anul 1990 a fost cel mai nebun și mai frumos an, când lucrurile păreau că într-un timp scurt vor arăta așa cum nu arată nici astăzi și video era cu totul și cu totul diferit față de ce se întâmplase în anii `80. În vara anului 1990, înainte sau după „Copa del Mondo”, cred că după, totuși, s-a deschis primul centru de închiriat casete de care eu am știut, în zona Unirii, jos la dealul de la Mitropolie. Dar de aici începe o altă poveste, cu același AKAI dar într-o altă viață, în care filmele au rămas aceeași pasiune, dar fascinația început să mai scadă. Poate și pentru că creșteam.

Video-ul anilor `90 e, la rândul lui, cel puțin la fel de particular și întârziat ca și cel din anii `80, însă într-un cu totul alt sens. Cât despre AKAI, el este bine-sănătos, la fel și cele să zic 30 de casete VHS cu care am rămas din perioada aia și pe care le-am testat direct pe AKAI. Desigur, relația cu AKAI a trebuit s-o reiau de acolo de unde rămăsesem și unde am fost mereu, adică în punctul în care el făcea figuri inexplicabile și eu trebuia să-l conving că e ok și să funcționeze așa cum trebuie. Tehnica presupune desfacerea șuruburilor, scoaterea carcasei, curățarea capului de redare și a ghidajelor, precum și mișcarea lor cu mâna în sensul corect pentru a-i arăta lui AKAI drumul cel bun, în sfârșit. În cele din urmă, evident că s-a lăsat convins și a făcut ceea ce trebuia să facă. După aceea l-am împachetat mai atent ca să nu mai intre praf și, data viitoare când voi mai avea chef să-l pun în funcțiune, să meargă din prima. La un moment dat i-am pierdut telecomanda, nu știu când, unde și de ce. Oricum, cât vor mai exista prize și loc de antenă clasică la televizoare, AKAI va playa.

Nota autorului: Textul este o versiune a poveștii „AKAI”, pe care am scris-o în anul 2009-2010, și pe care am publicat-o, dar nu mai știu unde. Textul a fost găsit pe net de Ilinca Călugăreanu, care la momentul respectiv era în Canada și care mi-a scris că face un documentar despre perioada VHS și anii ’80 și Irina Nistor și nu știu ce, și m-a întrebat dacă aș vrea să apar în el, să vorbim despre casete, filme, video și societatea ultimilor ani ai comunismului. Am zis că da, sigur, doar că vreau să apar cu tot cu video meu AKAI și să fac și o demonstrație de service video la fața locului. Cum se șterg ghidajele, cum se reglează, cum se întreține capul de redare, zona asta. A zis că foarte bine, că vine în țară nu mai știu când. A venit, am filmat, au trecut ceva ani după aceea, am și uitat de povestea asta și atunci când m-am mai gândit la ea mi-am spus că nu va mai ieși documentarul. Dar l-a terminat, în cele din urmă. „Chuck Norris vs Communism”. Nu l-am văzut nici până azi, mi-au trimis prieteni care au fost la vizionare poze cu mine din film. Videou’ AKAI, care încă funcționează, a fost cadoul pe care maică-mea și cu mine l-am primit de Crăciun de la bunicul meu. În cele din urmă, videou’ a fost doar al meu.

(Mihnea Mihalache-Fiastru)