Știu că aleargă în spatele meu. Patru sau cinci sau șase, nu știu exact câți. Sunt îmbrăcați în haine negre, lungi, și par legați unii de ceilalți. Ca un gard în vârfurile căruia stau înfipte niște capete. Nu le văd fețele. Alteori sunt doar niște siluete negricioase cărora nu li se disting nici hainele și nici figurile și oricum sunt prea speriat ca să am timp să mă uit la ei. De obicei fug, mă ascund. Ei vin după mine și după cine mai e cu mine. Probabil vor să ne omoare. Știu, acum, că nu or să reușească.

Prima dată am visat-o pe maică-mea, un portret, iar în jurul ei era un fum albicios. Purta un petic pentru ochi, ca de pirat. Pe ochiul stâng. Îmi era frică de ea. Foarte frică. Am întrebat-o mai multe zile după de ce purta chestia aia pe ochi. Ea nu înțelegea care chestie, despre ce vorbeam. Eu îi descriam peticul pentru ochi. În cele din urmă și-a dat seama că visasem, dar asta nu a schimbat prea mult realitatea.

Când oi fi fost în pericol? Oi fi fost în pericol?

Uneori, în somn, abia aștept să mă trezesc. Vreau să încep să văd și să se întâmple lucruri.

Alteori, amân să mă culc pentru că mă gândesc că, atunci când dorm, o să se întâmple ceva ce eu o să pierd și nu vreau să ratez nimic. Vreau să mai trăiesc puțin. Cât mai dau două scroll-uri sau mai fumez o țigară, înainte de a mă lăsa de fumat de tot.

Pot să mă las de orice alcool, țigări, tv, internet, orice. M-am mai lăsat și o să mă tot las. Pe măsură ce apar.

M-am gândit la tine, atunci când am plecat de la terasă din Diham, ne-am urcat la tine în taxi și am pornit către Delfinului. Ai băgat viteză și când am ajuns cam în față la casa de sănătate ai întors peste linia de tramvai. Erai pe Dacia Nova pe care lucra și tac-tu, eu stăteam în față, lângă tine, cu geamul deschis, fumam Marlboro roșu pe vremea aia. Avem mîna întinsă afară și capul scos pe geam și atunci cînd ai întors eu mi-am închis ochii, mi-am dat capul pe spate și mi l-am sprijinit pe umăr. Era pe la sfârșitul lui iunie, în 2004, fusesem să vedem nu mai știu ce meci de la Euro. Erai cu fata aia care te-a părăsit, am uitat cum o chema. Era spre seară, așa, dar nu noapte, vreo 19, și era mega-cald și cred că și noi beți, soarele căzuse mai încolo, prin Titan, și bătea în șina de tramvai, iar tu apăsai pe accelerație și-mi venea vânt rece în frunte și în păr și parcă și beția era mai puțin apăsătoare și amețeala mai plăcută. Curba aia pe care ai luat-o atunci a fost cea mai tare curbă pe care am luat-o eu vreodată. Și apoi, când am ieșit din ea, ai împins cu un deget caseta în casetofonul mașinii care avea volumul dat foarte tare și a început „Chef de chef”. A fost prima dată când am ascultat „Chef de chef” și ultima dată când te-am văzut pe tine fericit. Uneori te văd, când eram în clasa a noua și veneai pe la mine în vacanța de vară. Îți puseseşi un ștras în ureche. Apoi mă gândesc la altele. După ce am terminat liceul, ți-ai luat alt nume. Nu te recunosc, nu vreau să ți-l scriu.

În urmă cu cîteva zile am fost în parc, pe la 6 seara, cu Zero, și am văzut pe cer cele mai multe dâre de avioane pe care le-am văzut vreodată. Otilia a numărat vreo 9 și eu 10 sau 11. Le număram grăbit, nu știu de ce făceam asta, poate pentru că mă gândeam că vor dispărea.

Acum câteva zile am visat că ne duseserăm să cumpărăm gresie și faianță din Columbia. Eram în Columbia și ne uitam la niște straturi de gresie și faianță. Nu vedeam altceva decât laturile plăcilor, nimic mai la stânga sau la dreapta. Eram frustrat.

„Mai știi tricoul ăla roșu cu care erai îmbrăcat atunci când ai venit prima dată la noi?”, mă întreabă.

„Atunci când am fost în parc?” răspund și se uită la mine fără să înțeleagă despre ce vorbesc. Are doar 4 ani.

„Atunci când am fost în parc și ne-am dus acolo pe deal cu Zero? Și după aceea am fost la leagăne, lângă lac?”, continui.

„Da, atunci. Aveai un tricou cu roșu pe care scria ceva cu alb. Nu l-ai mai purtat de mult. Îmi place tricoul ăla”, îmi spune.

„O să-l mai port, da”, îi răspund, deși nu am nici cea mai vagă idee despre ce tricou zice. Poate că acel tricou nici nu există, dar ce mai contează dacă amintirea cu mine îmbrăcat cu el e bună. Poate o fi tricoul cu Coca-Cola. Sau poate ăla cu America, mă mai gândesc un pic.

„Și-l mai ai și pe ăla roz care-mi place mult, cu negru! E foarte frumos ăla!”. Cred că se gândește la tricoul lui Palermo, U.S. Città di Palermo. Are dreptate, e super-marfă tricoul ăla, ar trebui să-l mai port.

„Da, așa e, e tare ăla, o să-l mai iau”, îi zic.

„De ce murim?” e următoarea întrebare la care îi răspund despre organism și posibilitățile vieții de după moarte. Poate că ar fi trebuit să-i răspund că nu știu, doar că “nu știu” n-ar fi avut nicio utilitate. Mai bine cu limitele organismului și posibilitățile ulterioare.

Apoi intrăm în casă.

Ieri am fost în mall să plătim telefoanele și am trecut pe lângă un bărbat înalt cu părul foarte alb. Ca o bezea. Alb așa cum nu vrea Otilia să fie pereții casei noastre. Mi-a plăcut părul ăluia. Așa l-a avut și tataie, bunică-miu de pe Văcărești. De când îl știu, de la 3 ani, avea părul perfect alb. Așa mi-ar plăcea să-l am și eu când o să fiu bătrân. Mă gândesc că atunci când o să fiu bătrân o să arăt mai tare decât acum. Că o să am haine și păr și față pe care să le așez în așa fel încât să fiu marfă. Mă gândesc destul de des cum o să fiu atunci când voi fi bătrân. Nu mi-e frică de bătrânețe, am numai gânduri pozitive. Care poate că nu vor corespunde cu realitatea de atunci. Îmi imaginez multe plante și flori în jurul meu. Și oameni tineri.

Altă dată am visat că am făcut infarct, eram undeva în Mexic și era cald și în jurul meu o familie numeroasă. Vedeam cum cad, era point of view totul. Amintirile mele sunt p.o.v., așa cum le-am văzut atunci când s-au întâmplat. Alții retrăiesc la persoana a treia. Nu înțeleg cum fac asta.

Mă uit cum desenează Otilia. Nu văd ce desenează, îi urmăresc mâna cum mișcă creionul pe hârtie și aud zgomotul cu care vârful atinge hârtia. Atunci când urmăresc pe cineva cum face ceva cu mîinile sunt momentele de relaxare deplină. Ca o hipnoză, fără gânduri, fără minte, fără sentimente, fără simțuri, parcă doar o glandă care secretă bine în tot corpul. Uneori mă uit pe youtube la videouri în care cineva pictează sau desenează sau face forme din diferite materiale sau asamblează ceva și mă simt excelent. Când eram mic îmi plăcea să mă uit cum făcea bunică-mea mâncare doar ca să urmăresc unele mecanici, de tăiat, așezat.

Mai mulți cu care am stat de vorbă zilele astea s-au enervat pentru că nu au primit ștrumfi la Mega Image. Și eu sunt unul dintre ei.

Uneori nu-mi merge amprenta la telefon.

Am ieșit în parc să facem poze și să mirosim copacii. Ce miros marfă!

Din când în când mă mai gândesc și la ălălalt și la vara aia cînd am fost la Capidava, unde ta-su cumpărase o casă, la un moment dat. Ta-su era bătrân rău, a și murit cu niște ani în urmă. Înainte să moară a apucat să afle totul despre fi-su. Mi-aduc aminte când am ajuns în gară la Cernavodă și nu știam sigur dacă acolo trebuia să coborâm. M-a împins ușor și mi-a zis: ”Hai, mă, coboară-n morții mă-tii!”, și am început să râdem și noi și alții din tren care se duceau la mare. În gară la Cernavodă ne-a așteptat taică-su cu Lada galbenă și ne-am dus spre Capidava de unde nu am mai plecat câteva săptămâni. Am fumat Viceroy și ne-am îmbătat în fiecare seară cu studenții de la istorie care veniseră să facă practică la ruinele cetății. A fost soare în fiecare zi, iar pe marginea Dunării și pe insula de peste canal erau plopi și acolo îmi amintesc că am văzut cea mai frumoasă lumină. Mi-ar fi plăcut să fac poze, dar atunci nu știam că știu să fac poze, nici nu aveam vreo preocupare în sensul ăsta. Am fost în august. Vântul bătea ușor și frunzele plopilor luceau și se agitau în toate direcțiile. Sătenii aveau măgari și foișoare din paie în mijlocul curților unde dormeau. Toată ziua am stat pe malul Dunării sau în barcă și dădeam la pește și jucam Tarnip. Iar seara beam bere acasă și la discoteca din sat, o lacustră improvizată din bârne și cu acoperiș de stufăriș, fără geamuri. Luminile se reflectau în Dunăre și se auzeau tot felul de zgomote de păsări și animale și noi ascultam LA. În vara aia am ascultat super-mult LA. Era vara lui 2000. Eu nu prea le aveam cu peștele, ăsta era obsedat de pescuit. Mă rog, s-a întâmplat demult. Ultima dată când am auzit de el trebuia să se mute, în urma unui proces pe Legea 10 în care unii și-au recuperat casa în care stătea el cu mă-sa. Cică e umflat în ultimul hal și ar avea ciroză. Cine știe, na, aia e.

Undeva, noaptea, la marginea unei ape, e un concurs de înot. E o noapte fără lună sau stele. La marginea apei negre, e dracul, pregătit să intre în apă. Eu sunt mai în spate, pe nisip, mă uit la el și mă gândesc: „Ce face ăsta, mă frate?!”. Apoi ajung în spatele blocurilor de pe strada Trestiana, intersecție cu strada Tohani. Eu stau cu spatele la strada Tohani, e o noapte neagră în care cerul a fost acoperit cu o pânză neagră, nu e nicio umbră, nicio adiere și niciun sunet. Îmi aud pașii tare, ca și cum aș călca pe o scenă din sticlă sub care au fost montate microfoane. Parcă suntem într-un studio în care urmează să interpretăm ceva. Undeva, departe, în spatele blocurilor de pe Trestiana, lângă ghenă, văd un drac din foc. Nu are ochi sau gură sau vreun detaliu, e doar o siluetă din flăcări, cu coarne. Arată destul de marfă. Mă uit la el și-mi dau seama, îmi spun „ăsta vrea să ne alergăm”. Și o ia la fugă către mine și eu tot înainte, spre Piața Norilor și cum mai întorceam capul văd că acum sunt doi draci. Continuu să alerg și, din nou, întorc capul, și cei doi draci se lovesc unul de celălalt și acum sunt trei draci de foc care aleargă după mine. Ajung la Piața Norilor și intru printre tarabe și oameni și așa i-am făcut. Intră și ei, dar e lume multă nervoasă, care îi încolțeşte la taraba de flori. Nici nu mă mai sperii.

Mă întorc pe partea cealaltă și dorm mai departe.

(Mihnea Mihalache-Fiastru)