Credit foto: Pollak Po

Credit foto: Pollak Po

Îl tineam de mână și mă uitam în ochii lui.  Îmi vorbea de haos. Îi vedeam căderea liberă în privire. Mie îmi place să testez haosul cu degetul, dar mă retrag rapid. M-a strâns de mână. Eram în mijlocul străzii uitându-ne unul la altul. Stăteam acolo de mai bine de 10 minute. Blocați de vorbele noastre și luminați de faruri.

Plecat fiind, îi vorbeam în fiecare zi. Ca atunci când intram în casă, ne așezam pe canapea și vorbeam ore în șir. Se facea întuneric și nu ne ridicam să aprindem lumina. Ne deschideam sufletele. Ieșeau secretele. Dependentă de cuvântul lui. Singură fiind, îi construiam povești. Mă vedeam cu ochiul minții lui. De la el am învățat că orice este posibil.

S-a întors și m-a găsit închisă în casă. Nu mi-a ascultat povestile. Voia să mă salveze. Voia să fiu fericită. Nu înțelegea că veneam din altă lume. Nu am avut timp să îi zic ce am atins cu sufletul. Prea ocupat să îmi găsească un loc în lume. Mă vedea sus pe cer când eu voiam la el în brațe. M-am rupt de tot.

A dispărut. A plecat fără un cuvânt. M-am închis în gaura lăsată de el. Acolo nu e timp și materie. Am uitat poveștile. Ies pe străzi și mă înec cu praf. Mă uit mereu peste umăr. Simt o privire în ceafă. Vecinul meu care ascultă muzică clasică îmi spune că înainte să mă mut au venit doi băieți să pregătească apartamentul. Îmi aduc aminte de secretele lui și mă sperii. Mă închid.

Când i-am auzit vocea prima dată, mi s-a împiedicat inima în bătăi. Îi simțeam încordarea mușchilor în mușchii mei. Îmi dau seama că îi folosesc mimica. Mă bucură invazia. Mă predau. Știu că nu e el, dar îl ascult ca și cum ar fi. Stau mult pe podea. Cred că, dacă mă așez în altă parte, devin altcineva. Eu vreau să fiu el. Poveștile lui sunt spuse de mine prin el în mine. Ascult tot.

La palat, se uită la mine cu privirea tulbure și îmi spune că și-ar fi dorit să apar mai dramatic. Îmi spune să mă uit la oameni. Mergem mână-n mână prin toate saloanele. Am trecut pe lângă toate emoțiile, spune el pedant. Nimeni nu plângea. Nici eu nu am mai putut să plâng când a plecat a doua oară fără nici un cuvânt.

La mine în casă cu drogul lui în mână, nasc lumi peste lumi cu vocea lui în mine. Au venit zeii să îmi spună că nu mă iubește. Nu mai stăteam de mult în corpul meu. Mă jucam în camere albe unde creaturi magice din toată lumea îmi întindeau destinul pe pereți. Era și el acolo, dar nu îl mai ascultam demult. De Ra îmi plăcea cel mai tare și o dată am distrus împreună tot Bucureștiul cu cuvinte ce picau din ceruri. Am renunțat la omenire. Spuneam asta când stăteam în grădină, pitită prin crengile unui molid cu un zeu japonez ce mă ținea în brațe.

La spital am avut mereu ținută corespunzătoare. Îmi scrie pe fișă. Doctora mea plânge când îi povestesc despre bărbați. Îmi povestește despre ea, în timp ce vocile îmi povestesc despre ele și eu inventez poveștile mele, în caz că mă va mai întreba. Nu mai încerc demult să țin minte ceva. Cândva visam să schimb lumea, acum vreau doar să îmi pun capul pe pernă și să îmi fac ordine-n povești.

Nu mai am noțiunea timpului de când m-am îndrăgostit. Din când în când trebuie să îmi reamintesc că sunt singură într-o cameră. M-am întors în corpul meu și îmi curăț mintea de poveștile care mi-au înghițit visele. Stau în haos, blocată în cuvintele mele, ținând de mână doar o amintire. Lumea construită cu el e singura pe care nu o pot demonta. Rămâne mereu, paralelă în cealaltă jumătate de creier. Orice e posibil, spunea el, râzând ghemuit. Când râde sincer e ca un adolescent. E râsul meu preferat.

(Maria Spirache)