Credit foto: Pollak Po

Credit foto: Pollak Po

(profil de personaj din Triplia)

Joi am visat că eram în spațiu și îl căutam printre suflete. L-am strigat. Nim. A venit. Eram în centrul universului, doar noi doi, și l-am întrebat ce nume aveam eu în lumea aia nouă, a sufletelor. Mi-a răspuns că mă chema tot Nim și că, întregi, eram ca un androgin. Când m-am trezit, am transcris visul și i l-am trimis. El n-a mai răspuns.

Vineri am avut iar unul din visele alea vii. Eram într-un tren și aveam bagajele în două compartimente diferite, unde mă aștepta câte cineva. Într-unul din compartimente știu sigur că era Alex, în celălalt nu-mi amintesc. Coboram prin gări să fumez și vedeam trenul cum se punea cu repeziciune în mișcare și nu mai aveam când să urc, sau, odată cu gândul la ce era pe geam, mă teleportam acolo și mă trezeam că alergam pe câmpuri, departe. Alex tot trăgea semnalul de alarmă, vrând să mă ajute să urc înapoi. Chestia asta s-a repetat în buclă, am rătăcit mult în căutarea trenului, am ajuns să iau altele, care speram să mă ducă în direcția lui, din gări uitate de lume, care pe dinăuntru aveau labirinturi. La final, m-am întâlnit cu cineva care m-a învățat să zbor până la tren. Era o combinație între călcat apa și pedalat, mă ridicam lin de la sol și, de sus, din cosmos, trenul meu era un punct luminos inconfundabil. Degeaba. Nu eram făcută să rămân în trenul ăla. După mai multe eșecuri, m-am oprit pur și simplu într-un loc nou, diferit de ce văzusem până atunci, care-mi plăcea, și am zis să mă bucur și-atât. Habar n-am dacă a mai venit trenul după mine, cum intuiam că avea să se întâmple. Nu-mi amintesc restul visului, îmi amintesc doar că la un moment dat am văzut o reclamă la un telefon într-un ziar. Am apăsat butoanele desenate și am tastat un cifru, iar cuvintele și imaginile s-au ridicat de pe hârtie, au prins formă, ca scoase dintr-o imprimantă 3D. Am luat telefonul și am format numărul mamei.

Sâmbătă noapte s-a făcut un an de când Spirală și Po au venit în camera mea să scriem împreună o biblie. Am zis că mai bine scriem o triplie. Trebuia să fiu un scrib care să înregistreze realitățile și ficțiunile noastre. Și ăsta a fost un început de vis. Eu căutam poezia din oameni, Spirală era scindată între mai multe lumi magice, și Po vorbea prin ochii ei mereu noi, de extraterestru care fotografiază lumea. Visele au început să curgă ca un râu. Mi-a ieșit o tumoră în formă de inimă care mi-a diluat creierul. În prima noastră coborâre pe pământ, coborârea pe aeroportul JFK împușcat în cap, Dumnezeu era în biserica noastră. Po se temea să nu cădem în nebunie, să pară că vrem să facem o religie pentru dubioși. Eu mă temeam de ratare. Spirală mai trăgea un fum.

Duminică am dat de mașina lui Alex pe autostradă, șerpuind rapid printre celelalte mașini. Ne-am zis unul altuia că nu credem în coincidențe. Apoi, fără să tragem semnale de alarmă, a luat-o fiecare pe drumul lui. Noaptea am visat că, de oboseală, nu reușeam să aprind aragazul să fac un ou ochi.

Luni, cineva își făcea griji pentru inima mea.

Marți mi-am luat altă bicicletă. Pedalez și mă duce în zbor spre o lume nouă. Merg la Po și Spirală. La Triplia.

(Maria Carevasăzică)