Foto: Paul Baker

Dumy, uriașul blând al cartierului, a crescut ca un copac la umbra căruia te puteai adăposti, dacă n-aveai spate asigurat, fie că erai om, câine, nu contează. Cei care l-au cunoscut de mic îl știau de tip de gașcă, glumeț, dar cam ciudat, care, provocat, se mai întâmpla să vadă roșu în fața ochilor. Odată, când avea vreo paișpe ani, l-a luat pe sus pe tatăl lui Geani, o namilă de om, l-a ridicat în aer cu o singură mână și l-a aruncat în mlaștina de la periferia dinspre lac. Sigur că mai toți au fost atunci de acord că omul o meritase – avea obiceiul să-l pedepsească pe Geani scoțându-l din casă complet dezbrăcat, în văzul și spre oroarea tuturor. N-avea nimeni coaie să se pună cu ’nea Iordache sau pur și simplu nu-și bătea nimeni capul, că avea o sclipire de nebun în ochi și aia părea mai periculoasă decât briceagul pe care-l purta mereu la brelocul de la chei, agățat de o gaică a pantalonilor. Imaginea asta cu Geani la parada rușinii, pentru că a luat o notă mică la școală sau te miri ce a mai făcut, i-a întors vorba lu’ maică-sa, i-a bântuit pe mulți din cartier, mai ales înainte de culcare, până să se bage Dumy pentru el. Mai trist e că pe unii i-a făcut să se consoleze mai ușor când își luau omorul pe-acasă, că, iată, se putea mai rău, chiar la scara vecină. „Cine morții mă-tii ești tu să-mi spui mie cum să-mi cresc copilul?”, i-a zis ’nea Iordache lui Dumy când el a încercat să-l convingă cu vorbă bună să-l lase în pace pe Geani, iar ce a urmat a fost ca o dezlănțuire de forțe ale naturii prin brațele unui simplu om. Deși, poate că Dumy și-ar fi păstrat calmul dacă n-ar fi fost tot ’nea Iordache primul care să lovească. „Futu-ți grijania mă-tii de mucos, marș la scara ta până nu-ți rup picioarele”, i-a zis, și-atunci l-a lovit pe neve cu piciorul în laterala genunchiului, și Dumy, luat prin surprindere, s-a dezechilibrat și a căzut. „Eu v-am vorbit frumos, ’nea Iordache”, i-a zis Dumy când s-a ridicat, dar ta-su lu’ Geani a și scos briceagul la el, și a reușit să-i zboare nasturii de la gâtul tricoului. Atunci i s-au umflat lui Dumy venele de pe tâmple, fața i s-a înroșit ca fierul încins și, cu toate că el oricum nu era mic de statură, parcă deodată s-a făcut și mai mare, poate s-a îndreptat de spate, nu știu, dar s-a făcut imens, și s-au încăierat amândoi ca animalele.

În ziua aia și-a dat toată lumea seama că în realitate era doar gura de ’nea Iordache, habar n-avea să se bată, nici nu știa să dea bine cu pumnul. Tot timpul semănase groază terorizându-l pe Geani, care era sfrijit și speriat, dar acum mai mult se bătea singur și lovea ca turbatul pe lângă, și scotea niște grohăieli penibile. La început, Dumy mai mult l-a lăsat să vină spre el și-l împingea, nu-l lovea, îl prindea de guler și-i făcea vânt și ’nea Iordache se-nvârtea ca titirezul și mai tare se înverșuna, deși se vedea de la o poștă că era varză, dar tot se arunca să-i prindă câte un pumn sau să-l lovească cu ce apuca de pe jos, pietre, pământ, de se ridicase un nor de praf în jurul lor și nu se mai vedea bine care era care. Și atunci, în lumină, a sclipit iar ascuțișul briceagului, după ce ’nea Iordache i-a aruncat lui Dumy o mână de praf în ochi, și toată suflarea a înghețat, noroc cu Geani care a apucat să strige la Dumy, cu o voce spartă, să se ferească, „Vezi că dă cu brișca!”, i-a zis, și-n tot prăfălăul ăla n-a mai știut nimeni exact ce s-a întâmplat, doar s-au auzit niște bufnituri urmate de icnete ascuțite și de ceva metalic care a lovit asfaltul. Abia când s-a mai ridicat praful Dumy s-a dovedit câștigător, îl ținea pe ’nea Iordache la pământ și l-a pus să jure că nu-i mai face niciodată nimic lui Geani, și ’nea Iordache, vlăguit probabil de la o lovitură bine aplicată în plexul solar, a promis, dar l-a și înjurat iar de mamă, și-atunci Dumy l-a luat pe sus cu o singură mână și l-a întrebat pe Geani „Unde vrei să-i dau drumul?”, și Geani i-a arătat din ochi spre mlaștină. O oră mai târziu, ’nea Iordache s-a târât împleticit spre casă, când și-a mai revenit în simțuri, refuzând ajutorul lui Geani, care a stat acolo lângă el tot timpul și i-a zis că pleacă la internat, și ’nea Iordache i-a zis „O să-ți dau eu bani, până termini școala”.

După întâmplarea asta, Dumy a câștigat respectul tuturor. Copiii, aproape toți obișnuiți să și-o ia pe coajă acasă, unii dintre ei din familii care pozau în fericite și educate, au ajuns să vadă în el un posibil salvator, iar părinții, cei din categoria „bătaia e ruptă din rai”, care-și stâlceau odraslele în bătaie, cei care le mai scăpau una după ceafă, că „unde dă mama/ tata, crește”, sau cei care îi amenințau și-i umileau constant, ei, bine, părinții au văzut mereu în Dumy o influență proastă. Aplicatorii de corecții, cei care își îndreptau vlăstarii cu parul, erau primii care credeau inconștient că el era un pericol pentru copii, deși nu a existat niciodată un motiv real ca vreun copil să se simtă amenințat de el. Chiar din contră, pericolul era pentru cei mai mulți acasă, nu în afară, fiindcă acasă învățau să se teamă, să mintă, să plece capul, acasă li se repeta că nu fac doi lei, până când le intra asta în cap și-ncepeau să semene tot mai mult cu ce urau la părinții lor. Cei foarte mici se strângeau în jurul lui Dumy ca pe lângă o cloșcă, fiindcă era mare și blând și le zicea bancuri, de la care i se trăgea și porecla, „dume” despre râme în trening, somalezi în trabant, Moș Crăciun în flăcări. „Ce e mic, negru, și cu două puncte albe?”, întreba Dumy, și cei mici știau deja răspunsul tot de la el, că doar îi ceruseră de-atâtea ori să-l repete, „un purece cu vată-n urechi”, țipa câte unul, și râdeau toți cu sughițuri, de parcă atunci descopereau râsul. Cât despre puștii mai mari, îl mai chemau la fotbal sau la tenis cu piciorul, dar numai când le lipsea un om, că era totuși destul de ciudat, cu aerul lui bonom, le impunea o distanță pe care nici ei nu o înțelegeau, și mai avea și prostul obicei să le strice distracția și se transforma în apărător când voiau să-l mai bată pe câte unul sau să dea cu șutul vreunui câine. În cartier devenise deja regulă, dacă voiau unii s-o dea parte-n parte sau să ardă pe cineva, ca întâi să se asigure că Dumy nu era prin preajmă, „Dă-l în pula mea p-ăsta că e diliu rău, face pe supereroul, mai devreme sau mai târziu o să aibă cineva ac și de cojocul lui”, murmura câte unul printre dinți. În timpul ăsta, Dumy se plimba relaxat prin cartier cu animalul lui de companie, un șobolan alb, scăpat de el din laboratorul de experimente al școlii, pe care îl lua uneori pe-afară în buzunarul interior al jachetei.

Unii vecini zic că și-l amintesc și acum pe Dumy copil, agățat de paltonul maică-sii dimineața, când îl ducea la grădiniță, implorând-o să se întoarcă acasă. Cică urla ca din gură de șarpe, tot ce voia era să stea cu ea, dar femeia, și normal, avea serviciu, și nu putea petrece toată ziua cu un țânc suspendat de ea, nedesprins ombilical. Diminețile alea de demult au fost cam singurele situații din viața lui când a fost și el gălăgios, ca mai toți copiii, dar n-au durat mult, fiindcă nu voia să iasă din cuvântul maică-sii, în jurul căreia au orbitat primii lui ani de viață. Din poveștile unei babe care a cunoscut-o mai bine pe maică-sa când trăia, Dumy își venera mama, stătea după-amiezele de weekend lângă ea în pat, ore întregi nemișcat, să nu o deranjeze, și o privea dormind, vedea cum particulele de praf din aer nu reușeau niciodată să-i atingă pielea măslinie și parfumată, îi studia părul fin de pe brațe, sprâncenele, cutele dintre sprâncene, și mai ales pleoapele ei închise îl fascinau, că știa de la maică-sa că visele, poveștile pe care ea i le spunea mai apoi, când se trezea, se nășteau când genele ei începeau să tremure în somn, să se zbată ca niște mici aripi.

Când avea trei ani și stătea în picioare în pătuțul lui cu gratii de protecție, Dumy se uita către fereastră și vedea de jos, de la înălțimea lui, petice de cer, alte ferestre și acoperișuri de blocuri, și credea că lumea e suspendată în nori, că blocurile pluteau în derivă, și că berzele aduceau copiii la geam, și maică-sa nu doar că nu l-a contrazis, ci i-a dat dreptate. Cât timp a trăit ea, toate plăsmuirile lui prindeau viață, și cumva au continuat să-l locuiască și mai târziu, ca o emanație nevăzută ce-i dicta mișcările, blânde și delicate ca ale ei. Odată, tot în primii ani de viață, trecând prin dreptul ușii de la baie, atras de lumina care pâlpâia pe hol dinspre gaura cheii, Dumy a aruncat un ochi înăuntru, și a rămas minute în șir cu gura căscată, năucit. Printre aburii din baie, a văzut-o pe maică-sa când se îmbăia, sclipind ca o statuetă de zahăr sau diamante, i s-a părut că ieșeau din ea raze verzui, și s-a uitat atunci la ea ca la o pictură, ca la o perlă care ieșea din spuma de baie. Ea l-a simțit moșmăind pe la ușă și a râs, „Ce faci acolo?”, l-a întrebat, dar el a fugit în camera lui și a adormit. De atunci, peisaje marine, subacvatice, cu tritoni și sirene, cu meduze și jeleuri de mare fosforescente, și cu personaje mitologice, din poveștile pe care i le citea maică-sa, au inundat visele lui, făcându-le să pară mai reale decât orice, și el se îngrijea de toate vietățile astea, le hrănea cu flori și bomboane pe care seara le punea sub pat și dimineața nu le mai găsea acolo.

Când avea timp, maică-sa îl ducea uneori la mare, pe o scurtătură, o cărare ascunsă din mlaștină pe care s-ar fi zis că o știa doar ea, fiindcă nu întâlneau niciodată pe nimeni în drumul lor. Mergeau în tăcere pe lângă lac, se auzea doar cum tălpile papucilor le lipăiau în picioare de la noroiul din mlaștină, treceau de fântâna părăsită dinspre Midia Sat, și ajungeau pe o plajă pustie, unde ea îi citea, și-apoi el întra în mare și înota cu vietățile fluorescente din visele lui. Când maică-sa a murit, Dumy a obișnuit o vreme să meargă pe plajă și să doarmă acolo, ziua, cu o scoică în dreptul urechii, prin care i se părea că o auzea pe maică-sa, până când a început școala, și-atunci a uitat de scurtătura spre mare, și visele s-au retras și ele, ca sub un strat de mâl, lăsându-l să fie un elev șters, care, cu chiu, cu vai, a terminat opt clase și-o profesională, fiindcă literele i se amestecau în fața ochilor de parcă dansau pe hârtie. A ajuns un ratat binevoitor, cu mers elefantin, care se poartă ca o mamă a răniților cu toți oropsiții cartierului.

Visele lui Dumy sunt și acum în mare, dansează, strălucesc în întuneric.

Foto: Paul Baker

(Maria Carevasăzică)