Credit foto: Pollak Po

(profil de personaj din Triplia)

Po se trezi într-o dimineață de primăvară ca oricare alta și descoperi că era singurul om din oraș. Ieși pe stradă și o cuprinse neliniștea. Toți ochii ăia, mereu ațintiți cu reproș sau cu suspiciune asupra ei, erau acum nevăzuți. Tot vacarmul care-i distrăgea atenția, o obosea și o irita, dispăruse. Cutreieră în zadar orașul și împrejurimile în căutarea unui alt suflet de om. Nu mai era nimeni, nicăieri, în afară de el, bătrânul cu șapcă galbenă și cu cămașă ponosită, cu dungi multicolore, în corpul căruia era captivă.

Avea în același timp toate amintirile ei și toate amintirile bătrânului. Putea vedea lumea prin filtrul obsesiilor și pasiunilor omului și se temea că nu va mai putea ieși din pielea lui.

În general, din memorie, bătrânelul îi era simpatic. Desigur, făcuse și multe greșeli. Marea lui virtute era și marele păcat: a vrut să aibă totul, cu o vitalitate sălbatică. Când era mic, mama lui îl bătea zilnic. Vrei să îți lipesc una? Stai în banca ta. Fii și tu în rând cu lumea. Tu nu ești cu păsărele la cap, tu ești cu stolul. A început să aibă o lume secretă. Ieșea lângă bloc, unde se întâlnea cu mamele care aveau bebeluși în cărucioare, și le ciupea pe furiș copiii. Ei plângeau, dar mamele lor nu știau de ce, fiindcă pruncii nu puteau să vorbească, să spună ce îi durea, cine le făcea rău. În jur se auzea plânsetul general, neputința orăcăia în tot cartierul. Când a mai crescut, a ajuns să le încerce pe toate, din neîncredere în ce a învățat sau de la cine.

Simțea că mersul îi redevenise ca la 19 ani și că ar fi putut să alerge, să străbată cu frenezie tot orașul. Dar alese un ritm lent și egal, ca de metronom. Când trecu prin dreptul unei vitrine, se gândi cu ghidușie, pentru o clipă, că acum putea să îmbrace orice haină de la cel mai scump magazin din oraș. Toate locurile aveau ușile deschise și nu era nimeni să le păzească. Și avea un sentiment de familiaritate cu tot orașul, ca și când ar fi trăit mai multe vieți de care acum își amintea prin fiecare stradă, prin fiecare bloc, prin fiecare casă, prin fiecare ușă pe care o vedea în cale.

Acum, că nu mai era nimeni să vadă, putea face orice nu avusese vreodată curaj, orice îi fusese interzis sau inaccesibil, și chiar toate excesele și excentricitățile. La o adică, nu mai avea mult de trăit, era în corpul acesta străin de 60 de ani și simțea că avea atâtea de recuperat, că era oricum mult prea bătrân pentru vârsta lui.

Po căută o țigară în buzunarul de la pieptul bătrânului, în cămașa lui cu dungi colorate, ca niște spirale puse la soare, la întins. Ca niște straturi interioare, ca o piele de cameleon. Ca niște unde. Din buzunarul de la piept răzbăteau bătăile inimii bătrânului. Trăia cu teama că i se apropia moartea și știa că adevărurile veneau la nunți și înmormântări, când oamenii se îmbătau și nu mai aveau fermoar la gură. Trăia cu teama că o să moară în minciună.

Po luă un tramvai fără vatman până la Timpuri Noi. Ajunse în apartamentul unde făcea dragoste cu prietena ei în anul întâi, când s-au deschis geamurile și a început să plouă pe ele. Rememoră cum nimic nu se compara atunci cu sexul cald într-o zi ploioasă. Tânjea să o vadă din nou pe stradă pe cea mai frumoasă femeie din oraș. Nu reușise niciodată să o fotografieze. Încă erau o mulțime de lucruri pe care nu le fotografiase.

Își luă o cafea din primul chioșc de pe drum și lăsă banii pe tejghea. Se așeză pe o bancă la soare și privi lung în apa neagră din paharul de plastic, în care își vedea chipul. În lumina asta, părea mult mai tânăr. Adăugă lapte condensat în cafea și pe retinele lui jucau acum mici insule de alb și, parcă, stele. Simți nevoia să își bage și vârful nasului în cafea. S-ar fi vârât cu totul în ea, ca-ntr-o placentă.

Bătrânul găsi în buzunar o bomboană primită mai demult la rest și o mestecă încet, cu satisfacție. Po își aminti de pisica ei, care se tot arunca de la etaj crezând că e pasăre, până când, după o lungă convalescență, a început să toarcă. Când trecu strada, Po văzu un iepure-pisică cu corp de om care urina în mijlocul străzii și care fugi când îi simți prezența. Așadar, nu era singură. Putea să o ia de la capăt, cu fotografia, cu tot, printre ființele astea din altă lume.

Bătrânul rămase acolo, pe bancă. Po îl fotografie și se îndepărtă, simțea o sete nebună să se pună în mișcare, poate chiar să alerge, să fie iar în pielea ei. Se simțea ca omul cu șapcă galbenă și cu cămașă în dungi care a câștigat la loto o viață nouă, cu numerele din vis. Îi zvâcneau venele la tâmplă de cât râdea în interiorul lui. Orice s-ar fi spus la înmormântare, nu-l putea zdruncina. De undeva se auzea o melodie care suna ca bătăile unei inimi. Abia aștepta să-l fotografieze pe cel care punea muzica.

(Maria Carevasăzică)