Pleci de la liceu și te oprești în parc. Stai singură pe bancă, ca o adolescentă al cărei iubit întârzie. Doar că, oricât te-ar preocupa aparențele, nu ești nici pe-aproape adolescentă, și nu mai aștepți demult pe nimeni. Porți platformele tale tinerești, verzi-crocodil, blugii lungi și strâmți, și cămașa albă primită cadou. Ai un aer sever și, la gât, un colier textil care imită un ștreang. Din fiecare cercel îți atârnă câte o perlă și porți părul ca întotdeauna, împletit într-o parte, cu breton și câteva șuvițe răzlețe care îți alunecă pe față. Lângă tine zace un morman de flori roșii, ca o baltă de sânge rămasă după măcel. Copiii au rupt toți trandafirii. Niciunul nu a încasat vreo muștruluială. Îți împreunezi degetele de la ambele mâini ca pentru rugăciune, sub bărbie. Atenția oricărui trecător te irită, simți la propriu cum îți apar mici broboane roșii pe piele. Îți aprinzi o țigară. Fumul te învăluie ca o mască de protecție. La câțiva metri în spatele tău, pe iarbă, un grup gălăgios și colorat: părinții copiilor și prietenii lor, veniți de la o ședință de meditație, fac un picnic.

Te surprinzi cu o grămadă de chestii pe limbă, dar nu vrei să le zici. Sunt tot mai puțini oamenii cu care are sens să vorbești. Vinovăția înăbușită, frica, rușinea, și furia, singurele lucruri pe care le mai simți de la un timp, te duc la disperare. Cu greu te stăpânești să nu le exteriorizezi. Ți s-a pus o pâclă densă pe ochi, vezi lumea cum se repetă, tot mai urâtă, și nu mai vrei să fii complice, nu vrei ca timpul să se măsoare în neputință. Îți scoți discret din poșetă sticluța și mai iei o dușcă incoloră, inodoră, insipidă, care te frige pe dinăuntru. Dacă știi că ai o înclinație spre dependență, cel mai onorabil mod de a rezolva problema e să bei. Cealaltă variantă e să ajungi într-o coabitare mizeră cu unul sau mai mulți oameni la fel.

Când era de-o seamă cu tine, mama ta, acum de două ori și ceva mai bătrână, năștea a treia oară. Sună ca o problemă de matematică din copilărie. Tu ai 36 de ani de războaie cu lumea și, oricât ai vrea s-o ascunzi, se vede. Nicio lecție de istorie nu te-a pregătit pentru asta. Și dublarea perspectivei nu te ajută deloc: acum ești tipa exigentă, sobră, rigidă și calculată de la catedră, acum ești bețiva nefericită și singură de la masa din bucătărie. De când ai deschis ochii, absurditățile au ajuns să devină banale. Inițial erai șocată, revoltată, după care ai început să te obișnuiești. Zi de zi le predai despre greșelile trecutului unor adolescenți de la grupul școlar auto, majoritatea semi-imbecili și neghiobi. Cei mai mulți sunt veșnic murdari de ulei de mașină pe mâini și merg la tripou în pauze și în orele de la care chiulesc, cu mintea la cai verzi pe pereți și câștiguri din nimic. Pe retine li se derulează cu repeziciune lămâi, banane, cireșe luminoase, viu colorate, și ei lovesc cu palmele la nesfârșit butoanele în speranța că lucrurile se vor alinia pe făgașul norocos. Vin la orele tale mai mult ca să-și odihnească ochii, marele câștig e să-i faci să-și țină gura și să-și ia notițe cât timp sporovăiești și-ți etalezi ostentativ erudiția care în ochii lor se traduce printr-o bâiguială ce iese dintr-o cireașă. Îl surprinzi pe câte unul plesnind în bancă cu un tremur involuntar, aproape reflex. La pauză, te ascunzi în baie și îți cauți sticluța din poșetă.

La un pocnet, ciorile adunate în coroana celui mai înalt copac din apropiere se împrăștie ca săgețile, în toate direcțiile, și îți întrerup șirul gândurilor. Scoți telefonul din poșetă, formezi un număr și stai vreme îndelungată cu el la ureche. Nimic. Îl pui la loc în poșetă. Te ridici de pe bancă pe platformele tale verzi-crocodil, cu mers de prădător rănit care bate în retragere. Afară se înserează. Iarba înăbușită încă fierbe de vie, fierbe de viață. Iei bilet la cinema și mergi să vezi un film de una singură. Filmul se dovedește a fi o porcărie. Spectatorii pleacă rând pe rând până rămâi numai tu în sală. Îți scoți sticluța din poșetă și bei din ea ca dintr-o poțiune magică. Simți cum se risipește tensiunea din fiecare părticică din tine. Te lipești de umbra ta în scaunul de cinema, ridici ochii în tavan și te pufnește râsul. Râzi cu toata gura, îți dezvelești fiecare dinte și râzi fără hohote și fără să scoți niciun sunet. Râzi, fiindcă, nici să vrei, nu mai poți demult să plângi.

Când ieși, e deja noapte și te lași trasă în siajul întunecimii ei. Bântui pe străzi, te prelingi pe lângă ziduri cât mai aproape de umbra ta, vrei să te confunzi cu ea și simți totul exacerbat. Luminile și culorile îți rănesc privirea. Adulmeci pericolul peste tot. La rândul lor, străinii se apropie de tine ca rechinii care îți simt sângele de la distanță. Știu care e secretul tău. Știu ce cauți. Vrei să îți regăsești starea de inocență. Cea mai periculoasă utopie din istorie. Îndeajuns de scandaloasă pentru unii încât să justifice orice crimă. Tu bei.

Ajungi acasă târziu, spre dimineață, după ce te asiguri că s-a încuiat ușa de la bloc în urma ta. Dar pericolele nu vin de afară. În oglinda de la lift, priveliștea care i se înfățișează ochiului e sordidă. Fața ta e încremenită într-un sentiment lipsit de apărare. Generația zombie moare fără împotrivire, fără să aibă nimic de zis. Generația ta. Îți scufunzi orgoliul rănit în alcool, fiindcă te mai liniștești abia când reușești să uiți de tine și de lume. Situațiile disperate cer măsuri disperate.

Coșmarurile tale se continuă când te trezești. Istoria înghite toate controversele, de cele mai multe ori nu rămâne nimic. Dar inima nu uită. Inima e organul ăsta ca un palimpsest, pe care tot scrii, rescrii, transcrii, suprascrii. Te simți posedată de deznădejdea care ți se strecoară prin vene ca otrava, și-ți vine să alergi de nebună prin pădure și să urli ca un animal rănit, să atragi atenția asupra ta și să te prefaci în țintă vie. Nici nu ai percepția clară a ce ți se întâmplă, ai doar sentimentul difuz că ești în vizorul morții.

Totul e provizoriu, chiar și asta, îți spui ca să te consolezi.

(Maria Carevasăzică)