În serile de weekend, o parte din atelierul auto al lu’ ta-su lu’ Hector se transforma în bar de noapte clandestin. Se bea până când, inevitabil, careva ajungea să-i spargă altcuiva o sticlă în cap, se jucau barbut, table și poker pe bani, biliard, ping-pong, și se băgau bani la aparate. Când erau meciuri, se făceau și pariuri sportive. Din câte am auzit, polițiștii știau de chestia asta, dar închideau ochii, atâta vreme cât își primeau partea, dar poate și fiindcă ta-su lu’ Hector era consilier la primărie. Locul era și-așa destul de ferit, aproape de marginea orașului, lângă CET. Doi bodyguarzi supravegheau să nu intre oricine în curtea plină cu rable de mașini, în capătul căreia era atelierul.

Am băgat-o pe Vanessa la înaintare, singura care purta decolteu, că era cea mai înzestrată de la natură dintre noi și făcuse deja paișpe ani. Probabil că am fi trecut de ei ca prin brânză, dacă Felicia nu s-ar fi fâstâcit toată când bodyguardul cu cercel în ureche a întrebat-o dacă nu-i dă și lui numărul de telefon. Ni s-a tăiat piuitul când am auzit-o răspunzându-i că n-o lăsa ta-su să piardă vremea pe telefon. Eu am oftat și-am înjurat în sinea mea, cu gândul că seara s-a terminat înainte de-a începe, după ce m-am chinuit atâta să ies din casă fără cel mai mic scârțâit. Bodyguardul cu cercel s-a uitat spre colegă-su’, un burtos, care a început să râdă, apoi și-a mutat iar privirea spre noi și ne-a măsurat cu atenție, din cap până-n picioare.

– Mă, voi nu cumva trebuia să fiți în pat la ora asta?, a întrebat el.

– Venim aici de fiecare dată, i-am zis eu cu o voce destul de nesigură.

– Eu am impresia că demult s-a răcit grișul și s-au împărțit pijamalele, a continuat el.

Între timp, colegă-su’ s-a apropiat de noi și s-a uitat și el mai bine. Avea buzele atât de subțiri încât nici nu se vedeau, și zâmbetul malițios i s-a întins pe față ca o tăietură, dintr-o parte în alta. Nu știam de ce, dar mi-a venit și mie să zâmbesc.

– Râzi, domnișoară, ți se pare amuzant?, m-a întrebat burtosul.

– Chiar venim aici de fiecare dată, m-a secondat, neașteptat de zâmbăreață și de sigură pe ea, Vanessa.

– Puteți s-o întrebați pe tanti Izi dacă nu ne credeți, au adăugat buzele mov și zâmbitoare ale Carlei.

Ca o paranteză: tanti Izi. Barmanița. Aliatul nostru din interior. Arăta și se purta ca o puștoaică, deși ne-a povestit că a trecut prin multe până la cei 38 de ani ai ei, cea mai nașpa chestie fiind că s-a căsătorit cu un tip pe care nu-l iubea, după ce a luat-o cu japca de pe stradă. I-am mulțumit în gând Carlei că a adus-o în vorbă și mi-am recăpătat încrederea în glas.

– Venim să jucăm ping-pong și câteodată biliard, am zis.

– Ăsta e bar de noapte, nu pension de domnișoare fără buletin, a zis bodyguardul cu cercel, cu ochii la Felicia.

– Avem buletin, a intervenit Vanessa, acoperind începutul de replică, stingher și de neînțeles, al Feliciei.

– Lasă-le, Roberte, să intre. Are Izi grijă de ele, a zis în cele din urmă burtosul.

S-au dat amândoi la o parte, am râs și le-am mulțumit, ne-au zis cu voci prefăcute să fim cuminți și le-am promis, cu degetele încrucișate la spate, că vom fi. Am trecut prin întuneric pe lângă rablele de mașini și am ocolit cu grijă cușca cu dobermani care lătrau și se agitau așa tare în țarcul lor încât ne-a fost frică să nu-l dărâme.

Înainte de a intra în atelier ne-am oprit să ne recăpătăm suflul după sperietură și să ne luăm puțin de Felicia, că era să nu intrăm din cauza ei. Am stat îngrămădite lângă ușă ca niște găini zgribulite, clonate și injectate să crească peste noapte, pentru tăiere. Deasupra capetelor noastre atârna strâmb o firmă luminoasă care pâlpâia albăstrui jegos, pe care scria DACIA. Am pufăit din țigări și am clefăit gumă de mestecat, să ne luăm un aer blazat și matur și să nu ne mai clănțăne dinții.

Când am intrat, Vanda era deja acolo, pe un scaun înalt de la bar, se uita la televizor, ronțăia alune și bea suc de portocale cu paiul, cel mai probabil și cu puțin alcool în el, că prietenul ei era cu patru ani mai mare decât noi și putea să comande orice de la bar. Când ne-a văzut, Vanda s-a ridicat, a venit să ne pupe și ne-am dus la tanti Izi să ne luăm ceva de băut și să rezervăm masa de ping-pong. Ne-a zis să nu ne mai facem griji în privința prostănacilor de bodyguarzi, că numai gura era de ei, și am mers la masa noastră, să jucăm tenis de masă pe echipe, două câte două, și una să stea mereu pe margine, prin rotație, să țină scorul. Ne-am jucat, am vorbit, am râs și am băut pe furiș lichiorul de cafea dintr-o sticluță de plastic adusă în buzunarul interior al gecii de Vanessa.

M-am uitat după Hector toată seara, dar nu a venit. În bar era fauna locală obișnuită și veniseră mulți alții cu fețe la fel de dubioase. Spre ora unșpe, ca întotdeauna, a izbucnit un scandal care s-a lăsat cu bătaie în toată regula între clienții notorii ai locului și noii veniți. Tradiționala sticlă în cap și-a ratat ținta și s-a spart de un perete, împrăștiind cioburi și spumă în jur. Din câte am prins din schimbul de înjurături și amenințări, motivul era, ca mai de fiecare dată, legat de banii jucați la pariuri.

Tanti Izi ne-a făcut semn să plecăm, să nu ne găsească poliția acolo, când venea să aplaneze conflictul. Oricum era deja târziu, și niciuna dintre noi nu voia să riște o păruială fiindcă lipsea de acasă, așa că ne-am luat discret tălpășița. Vanda îi mințise pe ai ei că doarme la Vanessa, așa că a plecat cu prietenul ei, eu și Felicia le-am lăsat pe Vanessa și pe Carla lângă blocurile lor, că stăteau cel mai aproape, și ne-am continuat drumul, cu gândul să ne despărțim la jumatea distanței dintre casele noastre. Numai că, la intersecția cu biserica mare, ne-au ajuns din urmă pe trecerea de pietoni doi polițiști, unul bătrân și mustăcios și altul tânăr și înalt ca o prăjină.

– Bună seara, domnișoarelor. Veniți cu noi la secție, a zis polițistul bătrân. Tam nesam.

Am rămas cu gura căscată. Reacția mea întârziată se datora, probabil, combinației de oboseală și lichior de cafea, care-mi dădea o moleșeală agreabilă.

– Dar ce am făcut?, a întrebat Felicia cu o figură descompusă.

– Cum ce ați făcut? Ați trecut pe roșu.

Abia atunci am realizat că semafoarele instalate cu câteva zile în urmă pentru prima dată în istoria acelei intersecții fuseseră date în funcțiune. Da, era roșu la semafor.

– Vai, Meri, mi-a zis Felicia încet, pe un ton plângăcios, frecându-și mâinile ca o babă îngrijorată.

Le-am explicat polițiștilor că n-aveam reflexul să ne uităm după semafoare, că eram obișnuite să nu existe. Adevărul e că eu tot credeam că glumeau și că aveau să ne lase să plecăm.

– Nu are importanță, sunteți obligate să vă asigurați când treceți strada. Mergem la secție.

M-am dezmeticit din anestezia plăcută când mi-am dat seama că urma să avem probleme serioase acasă. Ieșite noaptea pe furiș în oraș și amendate de Poliție pe deasupra. Nu-mi venea să cred că plecasem dintr-un bar clandestin, unde se făceau pariuri ilegale și se ajungea mereu la sticle sparte-n cap, și tot noi eram alea duse la secție. Am făcut greșeala să gândesc cu voce tare și polițistul mai bătrân s-a întors spre mine revoltat. Cel tânăr a continuat să tacă chitic.

– Mai ești și obraznică, domnișoară, ai un tupeu fantastic. Nu așa se vorbește cu oamenii legii.

Așa am ajuns noi la Secție. Acolo, în fața clădirii, aveam să-i reîntâlnim pe scandalagiii din bar, care de data asta făcuseră front comun și se înjurau cu polițiștii. N-am apucat să prindem prea mult din ce ce se întâmpla, fiindcă am fost conduse înăuntru. Polițiștii ne-au invitat să ne așezăm pe două scaune tari, din placaj de lemn, într-o cameră ticsită cu păsări împăiate. De jur împrejur, pe fiecare dulap, masă, pervaz, calorifer – păsări împăiate. De afară se auzeau strigăte și înjurături și noi așteptam, înconjurate de mortăciuni, să ne luăm amendă. Felicia se smiorcăia în surdină și le tot spunea polițiștilor ceea ce repetase și pe drum, își cerea scuze și îi ruga să ne lase să plecăm, că era târziu. Dar ei au rămas surzi la rugămințile ei. Ne-au cerut datele și le-au notat în carnețelele lor. Am aflat cu ocazia asta ce era un proces-verbal constatator.

– O să ne luați și amprentele?, am întrebat cu ochii la o rață cu gâtul verde și strălucitor.

– Iar faci pe deșteapta, domnișoară. Dar, ce, ați trecut strada în mâini?, a fost răspunsul.

– Atunci, puteți să mi le luați de la picioare, am răspuns, de data asta intenționat. Mi-am zis că oricum nu mai aveam nimic de pierdut.

– Ți-am mai zis că ești obraznică.

Felicia a ținut să-și ceară iertare în numele meu și să îi roage din nou frumos una și alta, dar, cum era de așteptat, n-a rezolvat nimic cu asta.

Chiar când terminau cei doi de scris, a intrat pe ușă sectoristul din blocul Feliciei, care ne cunoștea destul de bine pe amândouă, că ne întâlnea pe la scară și ne salutam. I-au picat ochii măriți pe noi.

– Ce au făcut domnișoarele?, și-a întrebat el colegii, de la care a aflat în detaliu cele întâmplate.

– O să le iau eu amenzile la mine în birou, a spus sectoristul. Ne-a îndrumat pe un culoar și a venit în urma noastră, după ce le-a zis ceva colegilor lui, n-am auzit ce. Am ajuns într-un birou mai îngust, unde erau doar niște scaune, o masă și un dulap metalic. A rupt procesele verbale în fața noastră și le-a aruncat în coșul de plastic de lângă masă.

– Mergeți acasă, s-a rezolvat. Și fiți mai atente data viitoare.

Am respirat ușurate, i-am mulțumit, Felicia l-a rugat să nu le zică părinților, și am ieșit din secție. Afară era noapte de-a binelea și am luat-o la fugă spre case.

Când am ajuns, eu am intrat în cameră pe geam, am îndesat lucrurile la locul lor, și m-am băgat în pat, cu capul sub pernă. N-am putut să adorm mult timp, m-am gândit cum mama mi-a zis mereu să stau în banca mea, să fiu în rând cu lumea, să bag capu-n pământ ca struțul și să nu ies în evidență. Mi-am imaginat cum ar fi reacționat ea și tata să afle că am ajuns la poliție și mi-am făcut scenarii cu mine trimisă la mănăstire până la optișpe ani.

În anul următor, ta-su’ lu’ Hector a ieșit viceprimar, și barul de noapte a intrat în legalitate. Semafoarele din intersecția de la biserica mare au fost desființate și înlocuite cu un sens giratoriu, pentru fluidizarea traficului. Eu am ajuns din nou la secție, de data asta la jandarmerie, după ce am consumat într-o noapte alcool cu o gașcă de prieteni, în curtea unei școli. Hector nu a fost niciodată iubitul meu, fiindcă m-am încurcat cu David, din cauza căruia am și ajuns aici, la școala de corecție, pentru furt și asalt.

(Maria Carevasăzică)