Umezeala caldă din aer mă blegește, simt pe tot corpul cum mi se strânge pielea ca-n buricele ude și încrețite ale degetelor, e grețos, abia aștept să mă destind într-un cazan de smoală. Mă uit la Darvai, stă lângă mine la rând, tăcut, încruntat, apele curgând șiroaie de pe el. Îi atârnă un chiștoc stins în colțul gurii, care arată ca un dinte prea lung. E prea cald să dai foc la ceva. Până la trei, când se deschide Iadul, avem de îndurat incompatibilitatea asta dintre corp și arșiță, după care focul devine o a doua natură. Cerberii cu ecusoane de bodyguarzi de la intrare înfig sulițe în cei care se înghesuie să o ia înainte încercând să se furișeze deja în Iad.

Pe măsură ce ne apropiem, unghiile ne plesnesc din carne și se prefac în gheare. Și începem să mințim tot mai mult, mai mult, fiecare cuvânt care ne iese pe gură se transformă în opusul lui. Oamenii descoperă minciunile de mici, când se lovesc de abuzuri și nedreptăți de la profesori, frați, părinți și-așa mai departe, dar, când începi să le simți gustul și să-ți placă, când te transformi în cele mai mari coșmaruri ale tale, când întunecimea înlocuiește lumina din ochii tăi, știi bine că inima ți s-a umplut de ură și că locul ei e pe fundul Iadului, că doar acolo își va mai găsi odihna.

Mi-e mai dor ca niciodată să simt iar pe mine pielea roșie și solzoasă ca o armură, care m-a împresurat la prima crimă doar pentru o clipă, că apoi m-am călit, am avut dubii, și pielea s-a topit de pe mine, m-am întors în Purgatoriu. Vreau să simt pentru toată eternitatea pielea aia roșie făcută să detecteze toate relele, să zbârnâie la ele ca un seismograf și să mă cutremur de plăcere sadică. Purgatoriul, cu dârele lui de lumină și snopurile de întuneric, e locul unde ai a doua șansă să te decizi dacă s-o iei spre Rai ori spre Iad. Aici, fiecare trebuie să caute adânc un răspuns în interiorul lui, stai ca într-o sală de așteptare și nu ți se întâmplă nimic cu adevărat bun și nimic cu adevărat rău până nu te decizi cine ești și nu-ți asumi cu toți dinții – sau cu toți colții. Toată ideea nu e să faci cele mai bune alegeri, ci pur și simplu s-o dai la pace cu alegerile tale, oricare ar fi alea.

Eu mi-am dat seama azi-noapte, dincolo de orice îndoială, că locul meu e în Iad. Când am intrat în bloc, mi-a atras atenția un foșnet care venea de sub scara de lângă lift. După ce m-am aplecat puțin, în timp ce deja apăsasem butonul de chemat liftul, mi-am încordat ochii, să mă obișnuiesc cu întunericul, și am văzut un om, femeie sau bărbat, care se uita la mine cumva cu frică și ținea o pungă în dreptul gurii. Era un aurolac (sau o aurolacă?), una dintre ființele care inspiră droguri dintr-o pungă, o imagine care m-a dus mereu cu gândul la calmarea unui atac de panică sau a unei crize de astm. Mi-am dat seama că-și oprise răsuflarea sperând să nu-mi atragă atenția și să nu încep să țip, cum fac mulți când găsesc un boschetar la ei în bloc. Eu, dimpotrivă, am simțit ceva ca un clocot în inimă și m-am decis să îi curm amărâtului suferința.

Am urcat în casă și-am pregătit rapid o masă caldă, piure, ouă prăjite, fleică, salată, am scos o geacă veche de la naftalină, m-am întors cu toate la aurolac și i-am luminat culcușul cu lanterna de la telefon. La lumină mi-am dat seama că ținta generozității mele subite era un băiat de până în nouășpe ani. După ce s-a îndestulat, și-a pus geaca pe el, mi-a mulțumit, și s-ar fi zis că asta a fost tot, avea aerul că ar fi vrut să se bage la somn sub scară, dar i-am retrezit atenția cu o propunere care mi-a venit spontan, așa, fără să stau pe gânduri. Poker pe vieți – să facem schimb – el să trăiască o săptămână în pielea mea și eu în a lui, dacă el câștigă, i-am zis. M-a privit cu neîncredere, și-am scos pachetul de cărți de joc din buzunar și i l-am arătat. Un singur joc, i-am spus. Și, dacă pierd?, m-a întrebat. Dacă nu câștigi, oricum n-ai nimic de pierdut, nu-i așa?, i-am zis.

Pentru ultima dată, îmi flutură inima în piept ca un steag. O să-l înfig în cel mai adânc hău al Iadului, ca un explorator ajuns pe culme. Bineînțeles că puștiul n-a câștigat – eu nu pierd niciodată. I-am luat viața – oricum confirmase că nu avea nimic de pierdut. Darvai m-a ajutat să scap de cadavru. Mă iubește al dracu’. Suntem următorii la rând. Darvai se uită la mine cu ochi veninoși și perfizi care îi ard în orbite. Îi întorc privirea, rânjind ca un Joker. Primul lucru, când ajungem, punem de-o petrecere drăcească. Apoi fac o baie în neant.

(Maria Carevasăzică)