Cornelia Popescu coboară încet scările înverzite de vegetație și umezeală, care duc la plajă. În mâini ține cu grijă pachetul. Ridică privirea. Deasupra lacului, un cer roșiatic, zgâriat de siajul avioanelor. Nu-i nimic, o să plece împreună, doar ei doi, într-un loc mai bun, departe de toate astea.

Cele mai mari compromisuri, Cornelia le-a făcut încercând să apere ceva inocent. De azi n-o să mai fie așa. Se și miră câteodată că urechile ei mai au formă de fetuși, la câți pedagogi și doctori au încercat să i le smulgă, să le pună capac, sau să le umple cu minciuni. Cumva, toate astea au întărit-o. Dar a plecat din punctul opus, în care s-a detestat. A stat zile întregi după vitrina de plexiglas, la dispoziția clienților. S-ar fi zis că abia dacă a avut timp să se pregătească. Totuși, de fiecare dată când a prins o clipă doar pentru ea, și-a imaginat totul în cele mai mici detalii.

De când a rămas văduvă, a ales să trateze cordial și distant relațiile cu exteriorul, conservându-și astfel energia pentru realitatea ei secretă. Făcea nici mai mult nici mai puțin decât trebuia.

Astăzi și-a pus colierul de turmalină roz, primit cadou de la el acum jumătate de secol. Nimic nu poate să iasă rău. Se pregătește de noua viață. Înaintează spre plajă cu pași siguri. Se apropie de el. Își șterge fața caldă și transpirată cu dosul palmei ei zbârcite și uscate. Se oprește între copaci. Amestecă, tasează, răsucește, frământă. Își folosește mâinile, gura, obrajii. Mângâie, strânge, apasă, se mișcă delicat. De data asta, chiar e el, o simte în fiecare particulă. Totul e încremenit în nemișcare, nu se simte nici cea mai mică adiere. El e singurul care a înțeles-o cu adevărat, care îi intuiește fiecare gest, fiecare mișcare. Îl roagă să nu deschidă încă ochii. Ca să fie sigură, își trece mâna prin dreptul pleoapelor lui închise.

Scoate din geantă păturica de picnic și începe să întindă farfuriile, tacâmurile, mâncarea. Toarnă în ambele pahare câte puțin din vinul lăsat de el în beci. Din pachet scoate praful alb, făcut din dinții ei de lapte, păstrați cu grijă din copilărie într-un pliculeț. Îl presară fin pe pleoapele lui și lipește pe deasupra doi bănuți de onix, unul pentru ochiul stâng, unul pentru ochiul drept. Îi pune pe cap pălăria bunicului lui, păstrată de ea în perfectă stare, îi închide un nasture de la uniformă. Acum se poate lăsa din nou privită fără teamă.

Cornelia Popescu se așază lângă el, pe păturica de picnic, între cei doi copaci ca niște paranteze. Vântul începe să bată și împrăștie nisipul, dar ea nu mai e aici să vadă.

 (Maria Carevasăzică)